Omul fără însușiri – Robert Musil

Romanul ”Omul fără însușiri” a lui Robert Musil prezintă povestea lui Ulrich, un personaj cu o ”personalitate fragmentată” care nu reușește să-și găsească locul în societatea contemporană lui. El este permanent într-o căutare de sine, contestând prescripțiile sociale și crezând cu fermitate în capacitatea omului de a se autodetermina. Prins într-un anturaj al ”formelor fără fond”, al jocurilor politice și al acțiunilor frivole, Ulrich conștientizează primejdia spirituală a unei vieți trăită inconștient fără un sens sau ideal (”ce puțin ar mai însemna viața sănătoasă dacă ea n-ar avea drept scop decât o stare mediană între două extreme! Ce sărăcăcioasă ar fi ea, dacă idealul său nu ar fi nimic altceva decât refuzul exagerării idealurilor sale!?”) și a unei vieți lipsite de conținut și semnificație (”A apărut o lume de însușiri fără om, de experiențe fără cel care le trăiește, aproape că s-ar zice că în caz ideal omul nici n-ar mai trăi vreo experiență la modul personal și povara agreabilă a responsabilității personale s-ar dizolva într-un sistem de formule ale semnificațiilor posibile. Probabil că dezagregarea concepției antropocentrice, care atât de multă vreme l-a considerat pe om drept centrul universului, dar care de secole se tot estompează, a atins în cele din urmă sinele, căci credința conform căreia aspectul cel mai important al unei trăiri este acela de a fi trăită și al unei fapte de a fi făptuită începe să li se pară celor mai mulți oameni o naivitate…omul își savurează viața fără să îi atribuie conținut și semnificație”. Cu alte cuvinte, omul nu mai contribuie la creionarea propriului sine  (conținut, sens, ideal etc), ci ”lumea de însușiri” (norma socială și culturală) se impune unicității omului.

Pentru a ieși din acest impas existențial individul trebuie să aibă abilitatea de a intra în postura de observator al propriilor emoții, gânduri și experiențe (”omul este pe de o parte înconjurat de conținutul experințelor sale de viață și deprins cu acestea, pe de altă parte este în măsură să cuprindă el însuși conținutul acestor experiențe, ceea ce sugera concluzia că asemenea stări de prezență în interiorul a ceva și de viziune din afara a ceva anume...”). Această postură de observator îl poate ajuta să analizeze în ce mod poate acționa mai bine astfel încât să fie în concordanță cu sensul și idealul său.  Îndemnul de a fi propriul creator al propriului sine este o temă recurentă care străbate întregul roman (”…în toate cazurile în care se întâmplă să nu fie el însuși poetul creator al vieții sale” omul este ”într-o situație inferioară față de cea a unui animal; dacă nu i-ar mai veni nici o idee, nici n-ar mai putea lua vreo decizie, ar rămâne pur și simplu mare parte din viață pradă instinctelor, toanelor, pulsiunilor obișnuite, care bântuie umanitatea, pe scurt, ar rămâne pradă elementelor total impersonale care intră în componența unei ființe omenești…”).

Fără a specifica un ideal, un sens sau un conținut anume al sinelui, romanul lasă libertatea cititorului de a-și descoperi propriul drum, subiectul rămânând deschis pentru meditații… ulterioare.  Totuși, este prezentat criteriul calitativ după care individul își poate da seama dacă se află pe drumul cel bun: ”Omul este o ființă care nu poate trăi fără entuziasm. Iar entuziasmul este starea în care toate sentimentele și gândurile sale au un același spirit”.