Iubirea, ca sentiment uman, a fost definită în numeroase moduri. De exemplu, în funcție de contextul în care acest sentiment apare și se manifestă, vechii greci ”contemplau” iubirea din patru perspective: eros – iubirea pasională cu o intensitate crescută a trăirilor fiind adesea asociată relațiile de cuplu și de căsătorie, un eros extrem putând căpăta valențe distructive (dependența, obsesia etc.); storge – iubirea ca atașament, acel sentiment tandru ce apare natural între părinți și copii; filia – o legătură puternică ce se bazează pe loialitate, încredere, egalitate, adesea referindu-se la relațiile de prietenie; agape – iubirea apreciativă (admirația) care se manifestă ca un act rațional al voinței. Spre deosebire de vechii greci care priveau iubirea ca pe o formă superioară de relaționare, Erich Fromm vorbește despre iubire ca fiind o trăsătură a ființei omenești ce se manifestă în exterior când își găsește obiectul/persoana iubită. Persoana care iubește poate manifesta în exterior doar ceea ce există în el ca trăsătură. Însă determinismul poate fi și invers, adică manifestarea anumitor comportamente exterioare poate remodela iubirea ca trăsătură a ființei. Părinții, prin intermediul calității relațiilor de atașament, reușesc să sculpteze în personalitatea copilului ”forma” iubirii precum și modalitățile ei de manifestare exterioară. Apoi, de-a lungul vieții, toate relațiile care sunt semnificative din punct de vedere emoțional se reflectă asupra modului în care o persoană experimentează iubirea în interior și o manifestă în exterior.

Datorită acestui dublu determinism (iubirea ca trăsătură ce influențează iubirea ca manifestare și invers) psihoterapia de cuplu poate îmbunătăți relațiile și persoanele din cadrul acestora. Anumite modificări (comportamentale, atitudinale, gânduri disfuncționale, etc.) de la nivelul persoanei pot avea o influență pozitivă asupra relației, dar și câteva modificări la nivelul relației (distracție împreună, efort comun, încurajare și susținere reciprocă, etc.) pot avea o influență pozitivă asupra persoanei. Psihoterapia de cuplu își propune să fie acel cadru caracterizat de înțelegere, grijă, suport, curaj, toleranță, și respect, menit să faciliteze dezvoltarea unor relații de cuplu armonioase.

Elementele cu un impact semnificativ asupra relației de cuplu

Plecând de la ideea că nevoia de o relație intimă stabilă pe termen lung reprezintă una dintre nevoile umane fundamentale, ne vom referi la conceptul de ”relații pe termen lung” având în vedere orice relație semnificativă, indiferent de forma ei (concubinaj, căsătorie, relații între persoane de același sex, etc.) dar și indiferent de durata ei (conceptul de ”relație pe termen lung” făcând referire mai degrabă la percepția individului asupra relației și nu la perioada specifică de timp).

Din evul mediu până în prima parte a secolului XX, dificultățile în cadrul relațiilor pe termen lung apăreau într-un context social puternic influențat de valorile și principiile creștine. Astăzi raportarea la dificultățile din cadrul relațiilor de termen lung este diferită datorită modificărilor apărute în sistemele legale, în structurile socio-economice, dar și datorită faptului că familia (căsătoria) nu mai este privită ca o ”instituție”, ci ca o sursă a stării de bine și fericirii individului. Relația pe termen lung/căsătoria ca sursă a stării de bine și a fericirii personale este un concept modern apărut odată cu individualismul și cu ”societatea de consum”. În societatea colectivistă individul trebuia să acționeze în interesul familiei, clanului, grupului, astfel încât relațiile aveau la bază interesele economice și cele legate de securitate, în societatea individualistă accentul se pune pe capacitatea individului de autodeterminare, pe libertatea de alegere și pe împlinirea și satisfacția resimțită în plan personal. În societatea colectivistă norma specifica că trebuie să fii focusat pe menținerea și dezvoltarea relațiilor, în detrimentul propriilor dorințe și aspirații. Astăzi, societatea individualistă expune individul la principii contradictorii pentru că pe de o parte valorizează iubirea pasională, intimitatea, adică orientarea către relații, și pe de altă parte valorizează afirmarea de sine ca persoană independentă și autonomă. Multe persoane aflate în relații de cuplu dificile cu greu găsesc un echilibru între cele două extreme mai ales când nu sunt în contact cu propriul set de valori și principii, și când nu există un sens comun al relației.

Spre deosebire de domeniul medical unde cauzele diferitelor tulburări sunt clare, relațiile de cuplu problematice pot avea cauze multiple. Totuși, pentru a le putea descrie putem utiliza o clasificare grosieră avându-se în vedere principala dificultate apărută în relație:

• Dificultăți de comunicare și de negociere. Afirmația ”avem dificultăți de comunicare!” a devenit un clișeu al vremurilor noastre. Majoritatea cuplurilor care vin la terapie încep cu această afirmație, însă aceste dificultăți de comunicare pot îmbrăca diferite forme de manifestare, plecând de la cuplurile care nu-și vorbesc cu zilele, trecând pe la cele care deși își vorbesc prezintă un nivel ridicat al neînțelegerilor, și ajungând la acele cupluri care deși vorbesc cu ușurință despre planurile și problemele zilnice, au totuși anumite subiecte importante pentru relația lor care sunt evitate și sunt privite ca fiind imposibil de abordat ceea ce face ca nivelul de empatie să fie unul destul de scăzut. Dacă cuplurile prezintă în mod real doar dificultăți de comunicare și negociere, și nu există alte ”subiecte fierbinți” ascunse, terapia se poate rezuma doar la câteva ședințe de training în vederea dezvoltării anumitor abilități de negociere și comunicare în cadrul cuplului. Chiar dacă pare ușor în teorie, nu este atât de simplu deoarece nu de puține ori se întâmplă ca unul din parteneri să aibă așteptarea că doar celălalt trebuie să schimbe anumite aspecte, deși amândoi au căzut de acord că modul în care comunică le afectează relația de cuplu.
• Infidelitatea. Ne referim în principal la acele cupluri în care un partener a avut o relație în afara cuplului, celălalt partener știe de acest lucru, însă amândoi simt că această situație nu implică și destrămarea cuplului. Evident vor fi numeroase clipe de îndoială, fie că relația respectivă nu s-a încheiat sau fie că unul din parteneri nu își dorește în egală măsură ca relația să continue. Terapia în acest caz presupune, în primul rând, clarificarea așteptărilor pe care fiecare partener le are de la terapie și, în al doilea rând, o mare flexibilitate în ceea ce privește intervenția deoarece obiectivele se pot modifica oricând dacă relația ”extra-cuplu” continuă sau dacă un partener încetează să mai depună efort pentru salvarea relației sau dacă consideră divorțul ca fiind o variantă mai bună.
• ”Triunghiuri relaționale toxice”. Într-un ”triunghi relațional toxic” sunt acele cupluri în cadrul cărora o terță persoană este principala sursă a dificultăților de relaționare dintre parteneri. Aceasta poate fi un părinte al unui partener, un copil care are o relație fuzională cu un partener sau cu ambii, sau o altă persoană cu care unul dintre parteneri manifestă un stil de relaționare supra-implicat (ex. relații de la locul de muncă). În acest context principalul obiectiv al terapiei îl constituie stabilirea unor limite clare în jurul relației de cuplu.
• Certurile și violența. În aceste cazuri principalele obiective ale terapiei sunt similare cu cele de la ”dificultățile de comunicare și negociere”. Totuși, adesea este mai complex de atât pentru că este nevoie de un efort susținut din partea partenerilor în ceea ce privește înțelegerea emoțiilor și trăirilor proprii și ale celuilalt, atingerea unui nivel satisfăcător de auto-control, acceptarea faptului că uneori certurile pot fi constructive. Însă, atunci când violența pune în pericol integritatea fizică a persoanei, se poate recomanda separarea temporară sau chiar la apelarea unor servicii de specialitate ce au ca obiectiv protejarea sănătății fizice și psihice a celor aflați în astfel de situații de risc.
• Divorțul și separarea. Chiar dacă nu se întâmplă foarte des, uneori cuplurile vin la terapie de cuplu deoarece au decis că relația nu mai poate supraviețui și au nevoie de ajutor specializat pentru ca schimbarea să se facă cât mai ușor posibil. În aceste situații se urmărește: îmbunătățirea abilităților de comunicare și de negociere care să faciliteze stabilirea condițiilor în care se face separarea; stabilirea modalităților de colaborare ulterioară dacă din relație au rezultat unul sau mai mulți copii și asumarea unei responsabilități comune în ceea ce privește acțiunile legale ce trebuie făcute. Trebuie precizat că terapia de cuplu în acest caz nu înlocuiește procesul legal de divorț, ea doar facilitează astfel încât acesta să se realizeze cu minimum de conflict și de stres.
• Dificultățile de sănătate mintală. Adesea, când unul dintre parteneri are o dificultate de sănătate mintală (anxietate, depresie, tulburare de personalitate, etc.), există așteptarea nerealistă ca psihoterapia individuală și/sau medicația psihiatrică să producă schimbări și la nivelul relației de cuplu. În aceste context se impune o schimbare de perspectivă în care atenția să fie nu pe partenerul cu dificultăți de sănătate mintală, ci pe modul în care relația este schimbată/ajustată astfel încât cuplul să formeze o echipă în vederea soluționării situației dificile. Situația cuplurilor în care un partener abuzează de alcool sau de alte substanțe prezintă numeroase provocări, mai ales în ceea ce privește menținerea motivației pentru schimbare și menținerea spiritului de colaborare. Terapia cu cuplurile din această categorie este posibilă dacă nivelul de dependență (alcool sau altă substanță) este unul mic și dacă ambii parteneri sunt conștienți de faptul că problema are legătură cu relația.
• Dificultăți de natură sexuală. Dificultățile de natură sexuală sunt foarte comune în cadrul relațiilor de cuplu și în majoritatea cazurilor ambii parteneri sunt conștienți de rolul pe care îl joacă în menținerea acestora. Principalele obiective ale terapiei în acestă situație fiind: dezvoltarea motivației legată de viața sexuală; dezvoltarea abilităților de comunicare; dezvoltarea gradului de intimitate dintre cei doi parteneri. Nu de puține ori este recomandată și consilierea medicală de specialitate dacă disfuncțiile sexuale sunt de factură organică. Doar intervenția medicală asupra disfuncțiilor sexuale reprezintă un lucru pe jumătate făcut deoarece partea sexuală a relației este adesea o bună sumarizare a părților non-sexuale.
• Alte dificultăți comportamentale. Această categorie cuprinde o serie variată de dificultăți de comportament cum ar fi: mințitul compulsiv, iresponsabilitatea generalizată, gelozia patologică, dependența excesivă și nevoia excesivă de control, impulsivitatea, etc. În astfel de cazuri se încearcă reîncadrarea problemei de comportament din perspectiva relației de cuplu pentru a descoperi modalitățile prin care partenerii se pot ajuta reciproc.

Obiectivele generale ale terapiei de cuplu

Fiecare persoană este unică pentru că are un trecut unic, trăsături de personalitate unice și a avut/are experiențe unice. În această ordine de idei, fiecare relație de cuplu este și ea unică deoarece este rezultatul întâlnirii a două entități unice. Cu alte cuvinte, nu există două relații identice, după cum nu există două persoane identice! Însă este extrem de important ca partenerii să fie conștienți de elementele ce le compun unicitatea deoarece, pentru că doar plecând de la această conștientizare, partenerii pot deveni co-creatorii unei relații satisfăcătoare și cu sens. Principalele obiective ce trebuie atinse pentru a ajunge la acest tip de relație sunt:

• Îmbunătățirea modalităților în care partenerii comunică, negociază și se raportează unul la celălalt;
• Creșterea flexibilității în cadrul interacțiunilor cotidiene;
• Dezvoltarea abilităților de înțelegere și de manifestare a grijii față de dorințele și nevoile emoționale ale celuilalt;
• Dezvoltarea unui spirit de colaborare în ceea ce privește rezolvarea problemelor și evitarea etichetărilor la adresa unui partener;
• Reducerea și ajustarea așteptărilor dacă problemele individuale și/sau relaționale nu pot fi soluționate sau îmbunătățite;
• Continuitate – orice îmbunătățire trebuie să se mențină fără ajutor terapeutic.

Psihoterapia de cuplu este precum o călătorie pe care partenerii o fac împreună, ajutându-se reciproc să se cunoască mai bine, să se înțeleagă, să se accepte și se să iubească în forme noi și creative. Cu suportul psihoterapeutului, dar mai ales prin forțele proprii, partenerii ajung la final să fie două persoane evoluate în cadrul unei relații îmbunătățite.