Cultura occidentală are o istorie lungă de a pune accentul pe autosuficiență și independență. John Watson și comportamentaliștii anilor 1940-1950 sfătuiau părinții că ar fi indicat ca cei mici să învețe să se liniștească singuri, altfel vor deveni slabi și dependenți de persoanele din jur. Totodată, părinții erau îndemnați să  mențină o distanță fizică și emoțională față de copii, distanță care să le ofere posibilitatea copiilor să plângă singuri și să-și dezvolte astfel încrederea în sine și curajul. Ne putem imagina contradicția din mintea unui părinte atunci când ”specialistul” îi spune să-și lase copilul să se liniștească singur, pe de o parte, iar pe de altă parte sute de mii de ani de existență în cadrul grupurilor îi șoptesc că ar trebui să intervină și să facă ceva ca cel mic să se calmeze.

Aceeași contradicție poate fi observată și în cadrul relațiilor de cuplu unde, în funcție de vulnerabilitățile noastre, dezvoltăm un apetit deosebit pentru o extremă sau alta. De exemplu, numeroase articole (”psihologie populară”) ne avertizează despre pericolele ”codependenței/dependenței extreme”, mesajul de bază fiind că sentimentele de împlinire și fericire trebuie să vină din interiorul nostru, și că nu ar fi sănătos să depindem sau să ne bazăm pe partenerul nostru atunci când avem nevoie să experimentăm sentimente fundamentale de siguranță și suport, sau când, pur și simplu, dorim să fim fericiți. Presupunerea este că dependența într-o relație este dăunătoare și nesănătoasă și, totodată, dezvăluie o deficiență psihologică. Acest lucru fiind adevărat, dacă avem în vedere formele extreme ale dependenței, în cadrul cărora totul se mișcă, are sens și noi existăm ca persoane doar dacă partenerul nostru este alături de noi tot timpul. Polul opus este reprezentat de articolele care ne avertizează despre pericolul ”singurătății în doi”. Aici este încurajat ”împreună-ul” în majoritatea aspectelor vieții noastre, începând cu hobby-urile și terminând cu prieteniile. Și această poziție fiind validă până la punctul în care independența devine extremă și totul este făcut fără partener.

Ne putem imagina dependența și independența pe o axă unde fiecare dintre noi se situează conform propriilor obișnuințe relaționale din trecut (relațiile cu persoanele semnificative din viața noastră)  dar și conform adaptărilor la dinamicile relaționale din prezent. Zona de mijloc de pe această axă reprezintă optimul în care nevoile noastre de independență (individuație și auto-determinare) și atașament (siguranță și confort emoțional) sunt satisfăcute în mod echilibrat. Extremele, în schimb, reprezentând posibilitatea de a ne satisface aceste nevoi într-un mod exagerat și compensatoriu vis-a-vis de anumite relații/situații din trecut. Cu alte cuvinte dacă relațiile mele din trecut nu au fost pozitive în ceea ce privește securitatea emoțională, există posibilitatea ca în relațiile mele actuale să caut în mod exagerat aproprierea sau să fug de apropiere pentru a nu fi ”rănit” din nou. Și, de asemenea, dacă relațiile mele din trecut nu mi-au satisfăcut suficient nevoile de independență, autodeterminare, autonomie, există posibilitatea ca în relațiile mele din prezent să caut această independență și autonomie în mod exagerat sau să renunț la orice demers în acest sens pentru că mă simt incapabil și incompetent. Secretul constă în a menține echilibrul în satisfacerea celor două nevoi care nu sunt opuse, ci complementare și de egală importanță pentru dezvoltarea noastră.

Adevărul este că un nivel sănătos de autonomie și indepedență personală se construiește doar în cadrul unor relații ce sunt caracterizate de o dependență echilibrată și de securitate emoțională. Și că un sentiment de securitate emoțională poate fi experimentat doar atunci când ne este validată și respectată autonomia și independența.

Un criteriu bun după care putem stabili unde suntem pe acestă axă a depedenței-independenței este capacitatea noastră de a face diferența dintre nevoi și dorințe. Nevoile umane sunt acele elemente fără de care nu putem supraviețui, nu ne putem dezvolta și nu ne putem atinge potențialul (vezi piramida lui Maslow). Dorințele sunt elemente pe care le putem avea dar de care ne putem lipsi, ele neafectând supraviețuirea, dezvoltarea și atingerea potențialului nostru. Și pentru a fi mai clari vom face ”Testul Paharului cu Apă”. Situația A  – Partenerul 1 stând pe canapea și uitându-se la TV îi cere partenerului 2 un pahar cu apă. Astfel el exprimă o dorință deoarece se poate duce singur să-și procure paharul cu apă. Acest lucru mai implică că partenerul 2 poate refuza implinirea acestei dorințe, fără ca partenerul 1 să fie frustrat. Dacă partenerul 1 devine frustrat, este posibil să confunde nevoia cu dorința și e posibil să fie o persoană mai degrabă dependentă în relații. De asemenea, dacă partenerul 2, chiar și atunci când îi este imposibil, face tot posibilul să îi ducă partenerului 1 paharul, este posibil să fie o persoană mai degrabă dependentă și care la rândul său confundă nevoile cu dorințele. Situația B – Partenerul 1 este bolnav, stă în pat și NU îi cere partenerului 2 un pahar cu apă deoarece consideră că se poate descurca și singur. În această situație partenerul 1 își frustrează singur o nevoie fundamentală și este posibil să fie o persoană mai degrabă autonomă în relații care își tratează nevoile de atașament ca pe niște dorințe.  Și nu în ultimul rând, partenerul 2 care-și face de treabă prin casă și evită să-l întrebe pe partenerul 1 dacă are nevoie de un pahar cu apă, poate fi considerat mai degrabă autonom deoarece nu sesizează posibilele nevoi ale celorlalți și le confundă cu niște dorințe, la fel cum probabil face cu propria persoană.

Bineînțeles, testul de mai sus este un joc, însă el poate surprinde destul de bine cazurile extreme ale dependenței și autonomiei care pot apărea în cadrul relațiilor. Conștientizarea punctului de pe axa dependență – autonomie în care ne situăm și adaptarea asertivă la punctul partenereului poate fi răspunsul la multe dintre conflictele noastre.