În basme, fericiți până la adânci bătrâneți… în realitate, până ieri…

”Iubirea poate fi o pană care cade din coada unei gâște sau din aripa unui înger…” Această afirmație a lui Robert Musil (Omul fără însușiri), reprezintă opinia autorului în ceea ce privește extremele calitative ale iubirii. Fără a fi întru totul de acord și fără a intenționa să fac o analiză calitativă asupra iubirii, voi descrie principalele capcane care ne pot determina să experimentăm iubirea din cadrul relației de cuplu ca pe „o pană care cade din coada unei gâște.”

 

Capcana lui ”nu mai simt…”

”Trebuie să faci ceea ce simți!” sau ”Am făcut cum am simțit, nu am de ce să mă simt vinovat/ă!” ori ”Dacă nu mai simt fericire, trebuie să ne despărțim!”… și toate celelalte variante ”simțitoare” apar tot mai des în discuțiile noastre despre relațiile semnificative din viața noastră. Dar nu ar trebui să ne mire acest lucru. Din copilărie, poveștile ne-au obișnuit cu finalurile fericite. Gândiți-vă, ce succes ar fi avut un basm încheiat cu… și au trăit până la adânci bătrâneți, dar s-au mai și certat…?! Același mesaj distorsionat ne este prezentat și prin normele culturale și sociale din prezent. Reclamele, filmele, operele literare din zilele noastre prezintă aceeași formă idealizată a iubirii. Acest ideal pune accent pe sentiment în sine, pe caracterul lui spontan și pe continuitatea – iubirea adevărată apare spontan, este intensă și trebuie percepută continuu ca o sursă a fericirii, altfel nu este o iubire adevărată…

Cum fericirea „vinde” bine în orice domeniu, în cadrul relațiilor a ajuns să fie percepută drept garanția succesului relației de cuplu – pana căzută din aripa îngerului. La polul opus, perceperea sentimentului de nefericire implică o relație de cuplu sortită eșecului – pana căzută din coada gâștii. Insă câtă încredere putem avea în emoțiile și sentimentele noastre atunci când evaluăm o relație?

 

Emoțiile ne pot ghida parțial în luarea deciziilor

Pentru a înțelege cât de mult ne putem bizui pe emoții atunci când acționăm în funcție de acestea, putem face referire la două situații extreme: 1. Amintiți-vă cum v-ați simțit înainte să susțineți examenul de licență? Ați simțit frică, furie, neajutorare? Cum ar fi fost dacă toți cei care simțeau frică ar fi dat curs acestei emoții și ar fi rupt-o la fugă din sala de examen?; 2. Cum ar fi pentru omul care se află în culmea disperării, durerii și a neputinței să se lase copleșit de acestea și să-și facă pună siguranța în pericol? Probabil, în ambele cazuri, am spune că au acționat pripit, impulsiv și pe baza emoțiile de moment, nu?

Principala funcție a emoțiilor este să ne semnalizeze că ceva este în neregulă cu nevoile noastre fundamentale (nevoia de siguranță, de acceptare, etc.), dorințele noastre (dorința de a obține ceva specific) sau obiectivele noastre (progresul profesional). O altă funcție este să ne motiveze în manifestarea comportamentelor necesare pentru îndeplinirea nevoilor, dorințelor, obiectivelor de mai sus. În general, emoțiile presupun și o oarecare analiză cognitivă, dar aceasta este una spontană, inconștientă și, de cele mai multe ori, influențată de tiparele formate în trecut și care sunt mai mult sau mai puțin benefice în momentul prezent. Totodată, emoțiile sunt stări psihice trecătoare, supuse vicisitudinilor momentului prezent, ușor de influențat, dependente de buna funcționare a sistemului neuronal, endocrin și care dau dovadă de o foarte mare plasticitate când vine vorba de adaptarea la contexte noi și momentul în timp când se pot manifesta (de exemplu: te poți supăra pe un coleg la muncă, însă te vei descarca pe partener atunci când ajungi acasă). Emoția ne arată doar că ceva nu merge, dar nu ne indică și ce anume. Pentru asta e nevoie de o perspectivă reflexivă, în care „raționalul” depășește „emoționalului”.

În aceste condiții, cât de mult ne putem încrede în ceea ce simțim atunci când ”evaluăm” relația noastră de cuplu? Cât de mult din insatisfacția relației noastre de cuplu este contribuția noastră? Sau, cât de mult din nefericirea resimțită este cauzată de felul în care ne percepem noi ca persoane, de neîmplinirile noastre sau de lipsa de satisfacție din propria noastră viață?

 

O altă definiție a fericirii

Fericirea în general, dar și în mod special în relația de cuplu, este un proces. Este o atitudine complexă ce necesită acțiuni concrete cultivate constant. Nu puțin surprinzător este faptul că persoanele care afirmă – fără a avea motive întemeiate (istoric de abuz, abandon, etc.) – că sunt  nefericite în viața lor de cuplu, eșuează, la rândul lor, în a manifesta anumite comportamente concrete menite să-i bucure pe cei din jur.

Primul pas către starea de fericire presupune să renunțăm să o mai considerăm singurul criteriu după care ne putem evalua pe noi sau relațiile noastre. Al doilea pas îl constituie acceptarea faptului că ființa umană este predispusă să experimenteze și stări emoționale care produc disconfort deoarece doar așa reușește să se adapteze cu succes. Al treilea pas implică punerea în practică, în mod concret, a valorilor personale și relaționale după care ne ghidăm, adică să traspunem iubirea față de noi și față de persoanele de lângă noi în comportamente concrete.

 

Lucrurile mici și concrete fac diferența

Lucrurile mici ce izvorăsc din grija față de celălalt pot contribui semnificativ la construirea unei vieți de cuplu fericite. Poate nu apreciem faptul că în fiecare dimineață celălalt ne pregătește micul dejun, că ne întâmpină cu un zâmbet cald atunci când intrăm în casă, că achiziționează cu regularitate fructele noastre preferate, etc., dar aceste comportamente sunt o dovadă indirectă de afecțiune și o dovadă că suntem importanți pentru el/ea. Acum 25.000 de ani, Făt-Frumosul din paleolitic nu prea avea timp de dulcegării, deoarece era mult mai preocupat de cum să rămână în viață până la 40 de ani. De fapt, principala modalitate prin care își manifesta afecțiunea față de partenera lui presupunea ”absenteismul conjugal” și ”vânătoarea cu băieții” astfel încât să poată pune ceva pe ”masă”. Atât preistoria cât și perioada modernă ne demonstrează că acțiunea concretă a fost și rămâne modalitatea preferată prin care partenerii își manifestă afecțiunea. Dar să nu uităm de Ileana Consânzeana a preistoricului care nu avea nevoie de părerea ”profesionistă” a bărbatului în ceea ce privește creșterea copiilor, ci doar se aștepta să-i fie recunoscută și apreciată munca depusă în jurul peșterii.

 

Fericirea ca funcție a creativității

Fericirea în cuplu presupune să schimbăm puțin perspectiva din care privim relația de cuplu. Să începem să fim recunoscători pentru ceea ce reprezintă ea în prezent.

Ar fi mult mai înțelept să ne focusăm pe ceea ce face ca relația să fie specială, demnă de apreciere și unică, în loc să observăm ce anume îi lipsește pentru a fi conformă cu vreo norma socio-culturală. Prin conformarea la șabloanele socio-culturale ne pierdem pe noi și îi pierdem și pe cei dragi. Trăind viața altora sau în fantezie, ne pierdem autenticitatea, iar invidia, dezamăgirea și tristețea sunt la un pas distanță. Nu mai suntem creatorii propriei relații, ci „clone” care doresc să trăiască viața altora.

 

Fericirea ca cerere și ofertă

Fericirea și iubirea în cuplu implică mai mult să dăruim sau să primim? Adesea, când ne gândim la fericire, ne gândim foarte mult la lucrurile pe care vrem să le dobândim pentru a fi fericiți. Vrem atenție, recunoaștere, încurajare, sprijin. Dar cât suntem dispuși să dăruim? Dăruim prea mult, prea puțin, la fel sau deloc? Ținem contabilitatea? Ideal ar fi ca principala sursă de fericire să fie faptul că dăruim, faptul că alegem să facem lucruri pentru celălalt fără să ne așteptăm să primim ceva în schimb. Acest lucru presupune să acționăm conform unor valori și principii personale (grijă, respect, empatie, curaj, etc.) care deja ne aduc un sentiment de implinire și fericire în viața proprie, viața de cuplu fiind cadrul în care ne augmentăm fericirea.

În concluzie, pentru a fi fericiți în cadrul relației de cuplu trebui să fim conștienți de aspectele care ne pot influența modul în care percepem această stare emoțională în plan personal. Apoi, trebuie să o privim ca pe un proces în care ne angajăm liber, având disponibilitatea de a depune un efort susținut.