Te-ai întrebat vreodată care este funcția comportamentului repetitiv al pinguinilor atunci când se întorc la partenerii lor care au rămas în colonie pentru a avea grijă de pui, cât timp ei au fost plecați să se hrănească în ocean? Sau de ce copiii mici preferă jocul? Una dintre explicații ar fi că ritualul, prin repetitivitatea sa, are o putere magică. Și asta pentru că presupune predictibilitate, iar predictibilitatea presupune siguranță, securitate și experimentarea senzației de control ”sănătos”.

Omul, de-a lungul evoluției sale, a depășit numeroase situații dificile încercând – și reușind în multe cazuri – să le controleze cu ajutorul ritualurilor. Chiar dacă ritualul nu presupunea un determinism direct între comportamentul uman și rezultatul pozitiv așteptat, totuși, principala funcție a ritualului era de a-i oferi senzația unui control minim asupra contextului perceput ca fiind periculos. Pe baza experiențelor anterioare, omul realiza o conexiune mentală între cele trei elemente: o situație periculoasă/frică – ritual/comportament – final pozitiv/reducerea fricii. De exemplu, intensitatea fricii în legătură cu fenomenele meteorologice extreme era redusă semnificativ cu ajutorul ritualurilor care funcționau ca o garanție a unui final pozitiv. Astfel, prin manifestarea anumitor comportamente ritualice, omul preistoric reușea să se liniștească atunci când tunetul îl determina să se simtă nesemnificativ și neputincios.

Odată cu trecerea timpului, comportamentul ritualic s-a infiltrat și la alte nivele ale existenței umane predispuse altor genuri de ”calamități”. Un astfel de palier era considerat – ei bine da! – iubirea romantică. Ce putea fi mai tulburător pentru sufletul trubadurului medieval decât o iubire neîmpărtășită sau dezamăgirea în dragoste?! Astfel, pentru a preveni apariția dramelor, au fost elaborate anumite ritualuri menite să reducă tensiunea emoțională resimțită de îndrăgostit. Atâta timp cât respectai parametrii ritualului, erai pe drumul cel bun în „procesul de îndrăgostire”. O altă funcție a ritualului era de a sprijini partenerii să dezvolte sentimente unii față de ceilalți, pentru că, din nou, respectarea ritualului constituia o garanție a devotamentului emoțional. Ritualul, ca modalitate de a reduce tensiunea psihică experimentată de individ, pe de o parte, dar și ca manieră prin care sentimentul de iubire era cultivat în cadrul relațiilor umane, pe de altă parte, este cel mai bine reprezentat în epoca victoriană, când întregul proces de curtare al partenerului se desfășura după un set de reguli și acțiuni precise. Dincolo de aspectul limitativ, principalul beneficiu al ritualului comportamental consta în reducerea fricilor generate de incertitudinea alegerii, de apariția și dezvoltarea sentimentului de iubire. Iubirea apărea după, sau cel mult concomitent cu, întreprinderea unor acțiuni și declarații. Lipsa acestora implica faptul că potențialul partener nu împărtășește aceleași sentimente, iar inițiatorul se poate retrage fără să experimenteze ”răni” emoționale semnificative. Ce este important de reținut este că îndrăgostitul din epoca victoriană avea antrenamentul manifestării anumitor comportamente menite să susțină sau să intensifice emoția de iubire.

În cadrul relațiilor romantice moderne, iubirea trebuie să preceadă și să depășească orice formă de angajament ce s-ar putea manifesta prin intermediul practicilor comportamentale. Cu alte cuvinte, mai întâi apare sentimentul de iubire și abia apoi apar și acțiunile/comportamentele, ca o consecință sau ca o formă de confirmare a planului emoțional. Fără a avea intenția de a fi apărătorul practicilor victoriene, care de multe ori implicau adevărate drame sufletești, trebui totuși să întreb: Omul modern începe să simpatizeze și să se îndrăgostească în baza unor procese conștiente sau inconștiente? Care sunt mecanismele care-l determină pe individ să se îndrăgostească de X și nu de Y? Afinitățile percepute față de X apar pentru că sunt congruente cu tiparele disfuncționale inconștiente sau pentru că sunt direct conectate la potențialul dezvoltării? Înlăturarea oricăror criterii obiective (comportamente concrete) lasă individul modern pradă subiectivității și diferitelor slăbiciuni și răni personale din trecut. Doar printr-o cunoaștere aprofundată de sine (cine suntem; care sunt nevoile noastre; ce ne dorim; care sunt valorile noastre, etc.) reușim să aducem putină obiectivitate în alegerile noastre de cuplu.

Stereotipul modern de a înțelege iubirea ca fiind cu preponderență emoție și sentiment, practic scutește individul de ”obligativitatea” manifestării anumitor comportamente concrete menite să creeze, să susțină și să intensifice sentimentul de iubire. Principalele riscuri ale acestui mod de a percepe iubirea pot fi :

• sentimentul de iubire nu survine și ca urmare a efortului depus conștient de cei doi parteneri, ci este rezultatul unei evaluări interne subiective, modelată de stereotipurile culturale fanteziste și de propriile tipare emoționale;
• creează o așteptare nerealistă în ceea ce privește realitățile unei relații – relația „curge de la sine” și nu trebuie să faci ceva pentru ca ea să funcționeze;
• nu există un exercițiu al manifestării comportamentelor menite să susțină relația – teoria ca teoria, dar practica ne omoară.

Principalele contexte cotidiene unde ritualul comportamental poate augmenta iubirea dintre parteneri și poate aduce un plus sentimentului de siguranță și securitate resimțit în cadrul relației:

• despărțirea și reîntâlnirea – marcarea acestor momente printr-un set de comportamente specifice (de exemplu, o îmbrățișare) transmite mesajul că nimic nu se va schimba/nu s-a schimbat pe perioada despărțirii;
• momentele de intimitate – maniera unică în care partenerii aleg să-și manifeste afecțiunea, să-și comunice nevoile și să fie vulnerabili (o comunicare bazată pe înțelegerea și acceptarea celuilalt);
• activitățile desfășurate împreună în mod periodic, fără copii și prieteni – modalitatea în care partenerul percepe că acest lucru este important;
• serbarea evenimentelor semnificative ale relației – preocuparea deosebită pentru aceste evenimente din istoria relației implică, practic, grija pentru viitorul ei;
• reprezentarea pozitivă a partenerului – modalitatea pozitivă în care partenerul este reprezentat, zilnic, în mintea celuilalt, dar și în fața altora, fie ei prieteni, colegi, părinți, etc. Acest gen de atenție pozitivă determină partenerul astfel reprezentat mental să se perceapă similar – mă vezi bine, mă văd bine;
• complimentarea zilnică a partenerului și oferirea sprijinului la nevoie – adică însăși maniera prin care se dezvoltă încrederea în sine și încrederea în celălalt;
• practicarea concretă și consecventă a principiilor și valorilor comune (blândețe, respect, prosperitate) – este modul în care se creează și se menține sentimentul de apartenență în cadrul cuplului/familiei;
• exprimarea de sine spontană și jovială – modalitatea prin care partenerul își dă voie să se joace, să fie în largul lui alături de partener și/sau să se prezinte într-o lumină nouă.

În concluzie, ritualurile, dacă sunt înțelese ca metode pozitive ce au ca obiectiv crearea unui mediu predictibil, consecvent și autentic, pot consolida relația de cuplu deoarece reprezintă manifestarea concretă a angajamentului asumat conștient de către parteneri.