În general persoanele anxioase sacrifică manifestarea spontană a personalității lor pentru a avea suficientă energie psihică în vederea controlării stresului generat de fricile și îngrijorările ce apar în viața de zi cu zi. Pe de o parte, nu se implică plenar în activitățile ce presupun joc și/sau relaxare, deoarece sunt mult mai preocupate cu descoperirea posibililor indicatori care i-ar ajuta să prevină ”dezastrul”, iar pe de altă parte, pentru a evita experimentarea stării de anxietate, aleg să fie supraimplicate în tot felul de activități menite să le ofere un oarecare sentiment de control (muncă, comportamente de reasigurare etc). Toate aceste lucruri care implică foarte mult timp, nu mai lasă spațiu și pentru efectuarea activităților ce presupun joc și relaxare. Pierderea elementului ludic este unul din factorii importanți ce contribuie la accentuarea simptomelor de anxietate dar și la scăderea calității vieții. Atunci când jocul lipsește, caracteristicile personalității anxioase preiau controlul: perfecționismul, dificultatea de a seta așteptări realiste, frica de respingere, dificultatea de a avea o atitudine degajată, procrastinarea etc.
Lipsa jocului și instalarea anxietății (stresului)
Copiii, asemenea puilor altor specii, se joacă având aceleași motive: pentru a învăța cum funcționează universul din jurul lor, pentru a-și exersa abilitățile emoționale și sociale, pentru a-și dezvolta abilitățile combative și abilitățile de ”vânătoare”, dar și pentru a experimenta comportamentele sexuale necesare reproducerii speciei. Astfel, jocul este metoda regală prin care natura își pregătește „puii” pentru viață. Totodată, jocul reprezintă și o metodă prin care adulții și copiii își pot reduce intensitatea stresului experimentat. Psihologul David Elkind afirmă că ”jocul reprezintă un antidot pentru senzația permanentă de grabă existențială resimțită de oameni în societatea actuală”. El menționează că în prezent copiii sunt deprivați chiar și de jocul care face parte din procesul normal de dezvoltare fizică și psihică. În această grabă existențială copiii sunt împinși către maturitate mult prea devreme. Dorința de a avea rezultate deosebite, de afirmare și de excelență sunt caracteristici ale personalităților adulte, nu ale copilului. Ca rezultat, copiii care au resimțit acest gen de presiune din partea adulților (părinți și profesori) manifestă mai des simptome din sfera anxietății. Ironia situației este că, pentru a avea copii sănătoși din punct de vedere mental, părinții trebuie să re-învețe să se joace. Și asta după ce, la rândul lor, întreaga lor copilărie și adolescență au fost ”împinși” să uite cum e să fii copil.
Jocul reprezintă oportunitatea de fi spontan, liber și bucuros în momentul prezent. Acest fel de a trăi este înscris în codul nostru genetic iar dovada o găsim la rudele noastre mamifere care sunt ”incapabile” să experimenteze stări de teamă și/sau frică dacă au toate nevoile bazale satisfăcute (siguranță socială, hrană, adăpost, etc). Doar omul, datorită particularităților extraordinare ale creierului, poate transforma frica impalpabilă și fără obiect real într-o stare de anxietate blocantă. Anxietatea nu este prezentă la alte mamifere deoarece acestea nu au dezvoltat suficient creierul astfel încât să fie capabile de operațiuni cognitive complexe cu ajutorul cărora să analizeze informațiile din mediu pentru a face predicții în ceea ce privește viitorul. Altfel spus, anxietatea patologică este un fel de ”RAM” al predicțiilor care a fost ”virusat” și care dă erori. Pentru a ”devirusa” acest ”RAM” există mai multe soluții: chimice (medicație), fiziologice (exerciții de relaxare), cognitive (meditație, combaterea gândurilor dezadaptative etc), comportamentale (expunere etc). Uneori însă este de ajuns că RAM-ul să ruleze simple activități:
- ce nu presupun foarte multă analiză de date – sport, relaxare, meditație;
- care implică un grad redus de expunere și ale căror consecințe negative sunt nesemnificative (cel puțin pentru început) – hârjoană, plimbat fără scop, ironie spontană de situație etc;
- care sunt ambigue și care nu au un final așteptat, care nu au reguli și etape rigide.
Prin intermediul acestor activități ludice, nestructurate, creierul învață că poate funcționa altfel, că se poate juca și nu în ultimul rând că se poate relaxa.
Rolul jocului în reducerea anxietății (stresului)
Este dovedit științific că prea mult stres și anxietate și prea puțin joc distrug echilibrul ciclului ”activare-recuperare”. Chiar dacă psihicul uman poate suporta „cantități” mari de stres, recuperarea este o necesitate pentru a înlocui resursele psihice consumate. Nevoile persistente de „pauză”, odihnă, relaxare și joc sunt semne ce pot indica existența anxietății și a stresului cronic. Într-un final, stresul și anxietatea se acumulează, corpul nu mai pot funcționa la parametrii optimi și astfel pot apare diferite boli.
Jocul s-a dovedit a fi ”terapeutic” pentru persoanele care prezintă simptomatologie din sfera anxietății (stresului):
- creierul persoanei care se joacă nu mai funcționează în modul de supraviețuire, permițându-se astfel proceselor de recuperare să acționeze;
- în cadrul jocului, perceput ca o situație lipsită de pericol, persoana își poate exersa diferitele abilități și competențe care l-ar ajuta să depășească posibilele situații periculoase, simțindu-se mult mai competent și mai sigur pe sine;
- expunerea la ambiguitatea și confuzia din cadrul jocului este benefică pentru că individul observă că poate supraviețui și în astfel de situații (păstrând proporțiile, bineînțeles);
- jocul este o metodă prin care conceptul de sine se dezvoltă și evoluează. Fiind lipsit de norme și reguli rigide, individul se poate manifesta plenar conform valorilor și idealurilor sale. Chiar dacă este o „experiență virtuală”, este totuși un context valid care îi demonstrează că poate fi ceea ce își dorește.
Jocul „vindecă” indiferent de intensitatea și durata lui. Chiar dacă e vorba de un simplu zâmbet sau de un joc ce implică o activitate fizică intensă, ambele tipuri de acțiuni presupun eliberarea de tensiunile și frustrările interne, odată cu ”consumarea” hormonilor de stres (adrenalină, cortizol), și induc o stare de bine prin eliberarea hormonilor care ne fac să ne simțim bine (serotonină, endorfine). Studiile au demonstrat că simpla mișcare voluntară a mușchilor faciali implicați în râs și zâmbet activează procesele de eliberarea a hormonilor ce ne fac să ne simțim bine. Astfel, avem posibilitatea să ne eliberăm mintea de stres și anxietate și să avem o perspectivă mai relaxată asupra dificultăților cotidiene.
Nu mă crede pe cuvânt, încearcă!
Bibliografie
- Elkind David, The Hurried Child: Growing Up Too Fast Too Soon; Ed. Reading, PA: Addison-Wesley, 1981.
- Paul Foxman, Dancing with fear : controlling stress and creating a life beyond panic and anxiety, Ed. Bang Printing, 2007.
