Specialiștii afirmă că pentru a experimenta trăirea calmă și profundă a sinelui nostru interior putem face exerciții de mindfulness, focusându-ne în clipa prezentă pe un singur canal senzorial (auz, văz, respirație, etc) și astfel reușim să ”intrăm” în acea stare de observator în care devenim conștienți de gândurile și emoțiile noastre, percepându-le ca pe ceva trecător și ”adăugat”, însă care nu face parte din ființa noastră profundă. Astfel, reușim să trăim momentul prezent ca pe un model al ”eternității” și parcă nimic nu ne mai afectează pentru că devenim conștienți de ”iluzia eu-lui” care înconjoară sinele. În această ordine de idei, dacă sinele nostru nu este format din emoțiile, gândurile și comportamentele noastre, și nici din procesele ce oferă vitalitate acestor concepte, atunci se pune întrebarea: Cine/ce este sinele? Este el imuabil sau este într-o continuă mișcare? Dacă este într-o continuă mișcare, către ce anume se îndreaptă?

Pentru foarte multe persoane sau în etape diferite ale viații, identificarea cu lucrurile concrete, cum ar fi realizările profesionale, statutul familial și poziția socială, pare să nu fie definitorie și suficientă pentru ceea ce reprezentăm noi ca persoane unice și pentru sinele nostru. Acestea sunt doar mijloacele prin intermediul cărora sinele se manifestă în exterior. Sinele capătă substanță și vitalitate doar atunci când are un sens sau o direcție către care se îndreaptă. Fără coloana vertebrală a sensului, sinele este ușor de distras către elemente care nu-i sunt cu adevărat utile, benefice sau chiar sănătoase. De asemenea, fără cunoașterea sensului, sinele devine un construct rigid, format din mai multe părți sudate superficial și la întâmplare (conceptul de sine academic, conceptul de sine social, conceptul de sine corporal, etc. – conf. Bruce Bracken, ”Handbook of Self-Concept”). Cu alte cuvinte se identifică cu eul.

În încercarea de a face lumină asupra a ceea ce presupune a avea o existență cu sens, sau un sine „îmbogățit” cu sens, Constantin Noica afirma: ”Ce bine că viața nu are un sens pentru că astfel îi pot da eu unul”. Însă libertatea de a da sens propriei noastre existențe poate presupune multă anxietate pentru că nu știm cine suntem, ce ne dorim și în ce direcție vrem să mergem, dar și pentru că asumarea acestei responsabilități uriașe poate implica posibile consecințe negative. Din nefericire, sau nu, nimeni nu ne poate învăța în mod direct (propunându-și acest lucru) cum să avem și să ducem o viață cu sens. Astfel, acțiunea prin care dăm sens existențelor noastre are la bază clasica metodă ”încercare & eroare”. Însă, de multe ori, pentru a reduce anxietatea generată de alegerea propriului sens, ne refuzăm libertatea alegerii unui sens al nostru și îi lăsăm pe alții să aleagă în locul nostru. Această alegere prin intermediul altora o facem fie direct, prin urmarea instrucțiunilor venite din partea persoanelor semnificative din viața noastră, fie indirect prin ne-filtrarea influențelor sociale și culturale. Este acea frică de autodeterminare amintită de Erich Fromm în cartea sa ”Fuga de libertate”.

Alt mecanism prin care reușim să eludăm asumarea responsabilității față de propriul sens este dependența față de alte persoane prin tolerarea controlului, abuzului și a manipulării. Însă, pentru că nu este vorba despre un sens autentic care s-a dezvoltat intrinsec, când aceste relații bazate pe supunere, abuz și control se destramă sau sunt amenințate cu destrămarea, resimțim un sentiment cronic al lipsei de sens și aveam impresia că toate acțiunile noastre devin inutile pentru că a dispărut persoana care ”ne oferea un sens”. Cu greu putem ieși din acest tipar disfuncțional, deoarece acest stil de definire a sinelui și de ne-asumare a responsabilității față de propriul sens este dictat, în mod inconștient, de felul în care părinții (și/sau alte persoane semnificative din viața noastră) s-au raportat la noi: ca la niște persoane autonome, capabile să se autodefinească, ori ca la niște persoane incapabile, care au nevoie în permanență de ghidare și control.

În procesul de descoperire a sinelui, trebuie doar să ne învingem frica de asumare a propriei libertăți și să avem încredere în capacitățile noastre de exploratori. Sensul existenței, adică ce este important pentru noi și ce valorizăm, se relevă mult mai ușor într-un mediu liber, flexibil, puțin structurat, securizant și care încurajează manifestările spontane. Singurele contexte care întrunesc toate aceste criterii sunt relațiile ”terapeutice” (în sensul larg al cuvântului) și …jocul.

În cadrul jocului avem posibilitatea să aflăm ce este important pentru noi, care sunt ariile noastre de interes, care sunt resursele noastre, fără să ne temem că suntem observați și fără să resimțim presiunea evaluării și a criticii. Totodată, jocul permite asumarea diferitelor identități și rezolvarea diferitelor probleme cu care ne confruntăm zi de zi, fără să ne temem de posibilele consecințe. Și probabil cel mai important aspect este că în cadrul jocului putem exersa abilitatea de a da un sens experiențelor din prezent, punându-le în contextul propriei vieți. La începutul secolului trecut, filosoful Eugen Fink, a sumarizat excelent aceste caracterisitici ale jocului: ”Jocul poate fi o manifestare a suveranității umane, deoarece, în cadrul jocului, individul are posibilitatea de a crea fără limitări și inhibiții propriul sens al existenței”.

În concluzie, sinele care nu are o existență per se, poate fi definit doar cu ajutorul  acțiunilor cu sens pe care le manifestă în exterior. În această ordine de idei, jocul (ca acțiune) poate reprezenta un teren fertil și o metodă sigură cu ajutorul căreia putem descoperi cine suntem, care sunt nevoile și dorințele noastre și în ce direcție dorim să mergem.