Conform mitologiei grecești, Narcis era fiul zeului-râu Cephissos și al nimfei Liriope. La nașterea acestuia, faimosul profet Tiresias a prezis că „va trăi până la adânci bătrâneți, dar nu se va cunoaște pe sine”. O profeție destul de sumbră pentru un copil abia născut, deoarece cunoașterea de sine reprezintă fundamentul sigur de la care începe dezvoltarea și evoluția oricărei persoane. Dacă nu știi cine ești, nu ai cum să știi încotro te îndrepți. Ulterior, Narcis a crescut și a devenit un tânăr foarte frumos care era iubit de multe fete muritoare, dar și de nimfe, pe care însă, înfumurat, le disprețuia și nu le răspundea avansurilor. Datorită suferinței provocate în jurul său, Narcis a fost pedepsit de zeița răzbunării, Nemesis, să-și vadă chipul în apa unei fântâni și să se îndrăgostească de sine. El a murit cu durerea de a nu fi putut ajunge la tânărul zărit în apă, adică la sine.

În linii mari aceasta este și drama narcisicului contemporan – îmbrățișează „oglinda” aparențelor fără a ajunge să se cunoască pe sine. De ce face acest lucru? Pentru că, din perspectiva lui, aceasta este singura modalitate prin care va reuși să se integreze și să fie acceptat. Totodată, este singura realitate experimentată de-a lungul vieții pentru că această „oglindă” a aparențelor este adoptată încă din copilărie ca o compensare pentru lipsa unei figuri de atașament securizant care să-l iubească și să-l aprecieze pentru ceea ce reprezintă ca persoană. Este vorba despre acel părinte cald care știe să-i oglindească acțiunile („Ai făcut un turn din cuburi! Interesant!”), gândurile („Din ce îmi spui, înțeleg că te gândești să mergi la liceul X pentru că…”) și emoțiile („E normal să-ți fie frică!”), fără să-l critice („Nu așa se face, mai scrie o dată!”) fără să-l minimizeze („Ce știi tu, ești încă mic!”) și fără să-l determine să simtă rușine („Ar trebuie să-ți fie rușine pentru ceea ce ai făcut! Nesimțitule!”). Cu alte cuvinte, această oglindire negativă a copilului și lipsa de acceptare a sinelui lui autentic (cu bine și cu mai puțin bune) din partea figurilor semnificative, îl determină să gândească prea bine despre el însuși (adică așa cum erau în ”imaginea ideală” a persoanelor importante din viața lui) și, concomitent, prea rău despre ceilalți (adică ceea ce experimenta copilul din partea figurilor semnificative atunci când nu ajungea la ”imaginea ideală” impusă de aceștia). În locul dezvoltării unui sine autentic se dezvoltă iluzia de a fi ”special”, ”diferit” și ”îndreptățit”. Inițial, masca ”specială” îndeplinește o funcție protectoare deoarece îl pune pe copil la adăpost atunci când se confruntă cu tirul de nemulțumiri al părinților. Însă, pe termen lung, împiedică manifestarea autenticității față de sine și față de ceilalți. Această mască care-l ține departe pe narcisic de conștientizare propriilor vulnerabilități și slăbiciuni, îl împiedică, în același timp, să dezvolte relații intime și autentice cu cei din jurul său. În acest context, partenerii narcisicilor experimentează confuzie și de ambivalență: ”Pare o persoană bună dar e ceva…?!?”

Adevărata dramă a narcisicului constă în faptul că perpetuează în cadrul relațiilor din jurul său (familie, prieteni, colegi, etc.) același deșert emoțional experimentat în copilărie. Adultul narcisic este focusat pe propriile nevoi, el crede că este superior, că totul i se cuvine și că este îndreptățit să obțină anumite favoruri din partea celor din jur. De fapt, prin acest gen de comportamente el încearcă să completeze golurile din copilărie când nu i-a fost satisfăcută nevoia de a-și exprima emoțiile, gândurile și să aibă o identitate proprie. Nevoia narcisicului de a se simți acceptat, apreciat și iubit este satisfăcută cu preponderență prin intermediul unor comportamente orientate către sine, fără a ține cont de cei din jurul său. ”Propaganda” despre perfecțiunea lor și despre imperfecțiunea celorlalți le asigură protecție în fața sentimentului de rușine resimțit încă din copilărie. Narcisicul îi disprețuiește pe cei din jurul lui, dar în același timp nu poate trăi fără ei. În acest context, cel mai mare dușman al narcisicului este intimitatea autentică deoarece acesta îi poate expune sentimentul de dependență arzătoare în ceea ce privește nevoia de apreciere, confirmare și acceptare. Dar cum conștientizarea acestei nevoie contravine cu percepția despre sine ca fiind ”perfect”, răspunsul lor la o relație intimă este înrudit cu cel al unui om flămând aflat la o festin culinar care își spune că mâncarea nu este suficient de bună și de aceea refuză să mănânce. Însă, în același timp nu are tăria de a refuza aceste invitații la masa ”intimității” deoarece în acest fel își menține reprezentarea de ”invitat special”. Controlul și manipularea sunt alte metode prin care narcisicul își menține poziția de ”invitat special” în cadrul relațiilor semnificative. Narcisicul va recurge la orice mijloace pentru a-i determina pe cei din jur să-l privească în acest mod. În momentul în care cineva îi va percepe călcâiul șubred al nevoilor emoționale, există mari șanse să devină defensiv prin devalorizarea și părăsirea celuilalt, dacă aceasta din urmă nu mai poate fi manipulat sau controlat.

Pentru a înțelege mai bine drama narcisicului trebuie să facem un exercițiu de imaginație astfel încât să vedem care este alternativa renunțării la aceste comportamente și tipare relaționale disfuncționale, cu ajutorul cărora încearcă să se protejeze. În majoritatea cazurilor această alternativă nu este o personalitate echilibrată, empatică și jovială, ci este o personalitate cu accentuate trăsături depresive pentru că, odată îndepărtată oglinda aparențelor, a ”specialului”, narcisicul conștientizează adevărul: nu știe cine este, ce nevoi are și ce-și dorește cu adevărat – valori, relații, etc. El este un om debusolat, confuz și, mai ales, singur, deoarece ceilalți, observând preocuparea exagerată pentru propria persoană, se îndepărtează de el. Este greu să stai lângă o persoană care cere foarte mult, însă oferă foarte puțin.

Aceste tipare atitudinale și comportamentale sunt adânc înscrise în personalitatea narcisicului. Pentru a le putea modifica este nevoie de înțelegere, răbdare și disponibilitate emoțională, dar, totodată, și de o confruntare empatică din partea partenerilor de cuplu, a membrilor familiei și a prietenilor. Această confruntare empatică trebuie să fie în jurul conștientizării modalităților în care persoana cu această dificultate încearcă să-i țină la distanță pe cei din jurul său, evitând intimitatea autentică. În jurul conștientizării modalităților prin care evită să vină în contact cu adevăratele sale nevoi emoționale și sociale. În jurul conștientizării modalităților prin care încearcă să-i controleze pe cei din jur pentru a-și ține la adăpost propria vulnerabilitate. Toate acestea nu pot avea loc decât în cadrul unui mediu sigur care are la bază încrederea comună că schimbarea este posibilă.

 

Bibliografie

• Anthony D. Hermann et al; ”Handbook of Trait Narcissism”; Springer; 2018.
• Behary, Wendy T.; ”Disarming the narcissist: surviving and thriving with the self-absorbed”; New Harbinger Publications, Inc.; 2013.
• Ralf-Peter Behrendt; ”Narcissism and the Self”; Palgrave Macmillan; 2015.