Într-o societate segregată pe criterii economice, religioase, culturale, politice etc glasul specialiștilor poate fi apelul care ne poate unifica în fața unui pericol comun, de exemplu COVID-19. Totuși, sunt câțiva factori ce țin de umanitatea noastră și care ne pot împiedica să avem o colaborare strânsă cu cei care sunt cei mai în măsură să ne scoată din acest impas.

Primul factor ar fi un concept de sine negativ și fragil. Uneori suntem deficitari în ceea ce privește dezvoltarea și menținerea unui concept de sine pozitiv. Conceptul de sine este format din două componente majore, imaginea de sine care este opinia descriptivă pe care o avem despre noi ca identitate (moralitate, competență, abilități sociale etc), și stima de sine care este rezultatul evaluării acestor particularități la un anumit etalon intern sau extern. Pentru că mulți dintre noi nu avem o părere foarte bună despre ceea ce reprezentăm ca identitate, deseori manifestăm următoarele tendințe:

1. ”apărăm” cu ferocitate imaginea de sine prin faptul că stima noastră de sine devine extrem de sensibilă la orice opinie contrară cu a noastră și ”răspundem” agresiv la adresa ”atacatorului” pentru a restabili imaginea de sine inițială, chiar dacă este vorba doar despre un subiect minor;
2. ”atacăm” persoanelor competente în domeniul lor de activitate pentru că astfel ne simțim și noi competenți (prin contagiune) dar și pentru că primim atenția și recunoașterea socială. Este ”cool” când ne considerăm niște adevărați eroi dacă înotăm împotriva opiniei generale susținută de specialiști sau dacă reușim să demonstrăm (în mod real sau doar în imaginația noastră) că expertul Y s-a înșelat. Cine nu ar admira individul curajos care luptă împotriva marilor conspirații , înfruntând forțe care ar anihila un om obișnuit. O temă recurentă în cultura noastră de la ”Legendele Olimpului” încoace.

În general, nu ne plac profesioniștii pentru că ei ne subminează sentimentul de libertate, independență, autonomie, dar ne și pot demonstra limitele cunoștințelor și competențelor noastre, ceea ce reprezintă o lovitură puternică dată imaginii de sine. Din această cauză considerăm ca fiind enervate persoanele care ne spun că greșim și ne explică lucruri pe care nu le înțelegem foarte bine deoarece nu avem cunoștințe solide în domeniul respectiv. Profesioniștii reușesc să ne ”irite” imaginea de sine și prin faptul că specializarea lor reprezintă ceva ”exclusivist”, ceva la care adesea visăm, dar probabil nu vom ajunge în viitorul apropriat sau niciodată. Atunci ne spunem ”Sunt acri …iar ei nu sunt atât de competenți pe cât pretind!” sau ne putem considera la același nivel de competență prin contestarea opiniilor acestora fiind astfel mai predispuși să cădem în capcana dezinformărilor.

Când opinia/informația noastră neavizată are menirea să ne susțină conceptul de sine fragil și negativ, există probabilitatea ca să intrăm sub incidența fenomenului Dunning-Kruger – ”cu cât suntem mai puțin competenți într-un domeniu, cu atât avem mai mult convingerea că de fapt suntem mult mai competenți”. Toți cei care au participat la studiul lui David Dunning și a lui Justin Kruger au avut tendința de a se vedea într-o lumină mult mai pozitivă atunci când erau întrebați ”Cât de talentat considerați că sunteți la…?”. Se pare că atunci când avem puține informații despre un domeniu suntem mai predispuși să alegem teoriile simpliste (ex. cele conspiraționiste) cu ajutorul cărora, pe de o parte reușim să ne explicăm simplist situația, iar pe de altă parte ne susțin percepția că stăpânim subiectul. Este un fel de ”cu cât știi mai multe cu atât îți dai seama că știi mai puțin”, dar inversat.

Dacă puțina informație pe care o avem are și suportul emoțional al discuțiilor contradictorii trecute sau al ”taberelor” formate după anumite criterii, există o mai mare probabilitate să fim afectați de biasul de confirmare. Biasul de confirmare reprezintă tendința de a ”căuta” doar dovezile care ne confirmă opiniile, de a accepta doar faptele care ne întăresc explicațiile preferate și de a respinge informațiile care pun sub semnul întrebării ceea ce deja am acceptat ca fiind adevărat. Toți suntem afectați de acestă înclinație deoarece este o consecință firească a nevoii de consecvență în ceea ce privește manifestările exterioare ale identității noastre. Consecvența devine extrem de importantă pentru un concept de sine negativ și fragil care nu deține suficiente dovezi pozitive astfel încât să-și ”permită” să fie flexibil în fața opiniilor diferite. Marea dificultate constă în faptul că odată prinși în această capcană a biasului de confirmare, cercul vicios (concept de sine negativ, fragil – deținerea de informații parțiale sau eronate)  se închide și practic orice discuție bazată pe argumente științifice nu mai este posibilă.

Un ultim element ce trebuie avut în vedere este faptul că specialistul (știința prin extensie) este failibil (ă). Uneori specialiștii greșesc și este normal să fie așa pentru că aceste greșeli ne amintesc de imperfecțiunea ființei umane dar și de resursele limitate pe care le deținem în momentul actual. Dar plecând de la adevărul că uneori specialiștii greșesc și până la a ajunge la contestarea totală a opiniei acestora este un drum lung și periculos. Este ca și cum am alege un om la întâmplare de pe stradă să ne opereze pe cord pentru că, nu-i așa, oricine are o opinie sau informații generale în ceea ce privește modul în care funcționează inima. Uneori, opinia celor mulți nu presupune în mod implicit că este și o opinie avizată. Suntem liberi în a ne forma și transmite propriile opinii, însă trebuie să facem acest lucru cu responsabilitate.

Libertatea trebuie să fie însoțită și de responsabilitate. Libertate fără responsabilitate este o libertate rebelă și dulce, însă poate fi și periculoasă. Iată câteva exemple concrete de libertate fără responsabilitate: când relația noastră de cuplu nu funcționează și hotărâm să divorțăm, se întâmplă să privim dreptul copilului de a avea o relație funcțională cu noi ca pe ceva opțional: ”Este dreptul meu să-mi vizitez copilul, dar fac asta când vreau eu.”  Dar cu dreptul copilului de a avea un mediu structurat și sigur din punct de vedere emoțional, ce se întâmplă? Se pare că dreptul copilului se topește în față libertății noastre. Ne place libertatea din Vama Veche și din platoul Bucegilor, dar responsabilitatea menținerii unui mediu  curat revine altcuiva… Avem profile de facebook prin care diseminăm tot felul de informații dar responsabilitatea de a verifica veridicitatea informațiilor sau posibilul impact asupra altor persoane neavizate (copii, adolescenți etc) ar trebui să revină cui? Facebook-ului? Adesea, încercarea de a pune sub semnul întrebării anumite ”informații” de pe facebook se soldează cu replica tranșantă în spatele căreia se simte tonul iritat: ”Am dreptul să postez ce vreau și ce mi se pare interesant pe pagina mea de facebook.” De acord, cu toții avem acest drept, dar unde este responsabilitatea față de informațiile postate? Este ca și cum am face o postare în care fumatul este prezentat într-o lumină idilică, însă fără a ține cont de faptul că poate printre prietenii de pe pagina de socializare există numeroase persoane minore sau persoane care se luptă cu acest comportament dăunător pentru sănătate.

O societate democratică poate sucomba dacă nu are la bază un set de principii și valori asupra cărora să existe un acord general și dacă cetățenii care fac parte din ea nu sunt bine informați și educați astfel încât să fie capabili să adopte și să implementeze cele mai bune decizii în plan personal, social și comunitar.

 

”Câteodată oamenii se împiedică de adevăr, dar de cele mai multe ori se ridică și merg mai departe.” Emil Cioran