În încercarea de a afla ce este plictiseala, trebuie să plecăm de la premisa că este un concept complex care încorporează mai multe aspecte ale psihicului uman: emoție, motivație, gândire, așteptări și exigențe, perceperea propriilor competențe, etc. Deja v-ați plictisit, nu?!? Mai rezistanți un pic și o să ajungem și la punctele interesante și pozitive ale plictiselii… De-a lungul timpului a fost descrisă de către specialiști în diferite moduri: ca stare emoțională negativă, ca înclinație a personalității, ca incapacitate de a dobândi satisfacție în urma desfășurării unei activități. Plictiseala a mai fost comparată cu anxietatea, deoarece are același impact negativ asupra individului, a fost descrisă ca lipsă de scop și sens ca urmare a experimentării unui mediu sărac și monoton, fie ca o incapacitate de a manifesta interes față de diverse activități. Deoarece s-au descoperit numeroase similitudini între apatie, ahedonie și plictiseală, cercetătorii au sugerat existența unei oarecare predispoziții la persoanele plictisite pentru depresie și pentru comportamente impulsive, prin care sunt căutate ”senzațiile tari” menite să contracareze plictiseala (Bench & Lench, 2013). Principalele elemente pe care plictiseala și depresia le au în comun sunt: nivelul redus al plăcerii resimțit în cadrul activităților și senzația de neputință de a ieși din starea emoțională care produce disconfort. De asemenea, studiile mai recente au demonstrat că plictiseala se asociază adesea cu: stresul, comportamentele de risc, abuzul de substanțe (alcool, droguri, nicotină, etc.), dependența de jocuri, delincvența și comportamentele deviante, procrastinarea (sarcinilor), capacitatea redusă de concentrare și percepția distorsionată asupra timpului. La locul de muncă, plictiseala se asociază cu lipsa motivației de a performa, cu incapacitatea de a depune efort cognitiv susținut și cu incapacitatea de a planifica propriul proces de îndeplinire a activităților (Bench & Lench, 2013).

Apare întrebarea: Dacă plictiseala se asociază cu atâtea elemente negative, mai poate avea un rol pozitiv în viața individului? Cu siguranță, DA! Plictiseala, asemenea tuturor stărilor emoționale umane, are o funcție adaptativă. Important este ”ce faci” cu ea după ce ai conștientizat-o. În general, despre stările emoționale se știe că ele prioritizează și organizează comportamentul uman, astfel încât individul să se poată adapta eficient la particularitățile și cerințele mediului înconjurător (Marc & Granic, 2000). Astfel, stările emoționale plăcute (iubirea, sentimentul de împlinire, bucuria, etc.) au menirea să apropie individul de anumite elemente din mediu (persoana iubită, locul de muncă, etc) și să-l determine să interacționeze pozitiv cu acestea. Deci, stările emoționale plăcute au funcția motivațională de orientare a individului către elementele care îi trezesc emoții plăcute și, totodată, mai au funcția de a-i semnaliza continuu existența acestor elemente, astfel încât individul să persiste în manifestarea comportamentelor de apropiere către aceste elemente. Asemenea stărilor emoționale plăcute și stările care produc disconfort au un rol pozitiv și adaptativ (în ciuda faptului că adesea sunt denumite pe nedrept ca fiind ”negative”) pentru că înștiințează individul că ceva neplăcut/periculos se întâmplă la nivelul anumitor domenii ale existenței sale: nevoi fundamentale, valori și principii personale, dorințe și așteptări, etc. (Lewis et al., 2008). Altfel spus, stările emoționale care produc disconfort sunt semnalul de alarmă tras de partea din creier (sistemul limbic) responsabilă cu detectarea pericolului, atunci când ceva nu este în regulă în plan intern sau extern. De exemplu: tristețea determină încetinirea ritmului activităților, astfel încât individul să poată reflecta asupra dezamăgirii și a eșecului; furia mobilizează energia psihică și fizică a individului, astfel încât să poată face față ”atacului” perceput din exterior (…și uneori din interior); rușinea permite conștientizarea părților personalității ce pot fi îmbunătățite; frica ajută individul să fugă și să evite situațiile periculoase. Emoțiile care produc disconfort nu sunt dezadaptative în sine, ci dezadaptative sunt comportamentele pe care individul le manifestă în încercarea lui de a se stabiliza emoțional pe termen scurt și mediu, de cele mai multe ori fără a ține cont de consecințele negative ale acestor comportamente (de exemplu, consumul de alcool pentru a reduce stresul, anxietatea, etc.) sau fără a lua în considerare că aceste comportamente sunt contradictorii cu valorile, principiile și obiectivele de dezvoltare (de exemplu, neprezentarea la un examen din cauza anxietății produse de respectivul examen va avea un impact negativ și asupra obiectivului de dezvoltare – diploma, dar și asupra valorii de curaj). 

Fiind o stare emoțională versatilă, plictiseala poate juca ambele roluri: stare emoțională ”negativă” adaptativă sau stare emoțională ”negativă” dezadaptativă. Ca stare ”negativă” adaptativă, plictiseala are funcția de a-i semnaliza individului nevoia de a face o schimbare, prin stabilirea altor obiective și/sau prin explorarea de alternative. Când situația curentă nu mai stimulează interesul, iar intensitatea emoțională descrește semnificativ, individul este ”forțat” de plictis să caute alternative, chiar dacă aceste alternative sunt riscante sau produc un oarecare disconfort emoțional. Orice alt obiectiv reușește să fie recompensator pentru individ, în comparație cu experimentarea plictiselii. Astfel, plictiseala încurajează urmărirea unor noi obiective, similar cu modul în care furia sau frustrarea promovează luarea unei atitudini pentru schimbarea situației. Individul furios va urmări un obiectiv specific (de exemplu, alungarea presiunii partenerului, ocuparea unei poziții superioare în fața colegilor, etc.), însă individul plictisit va urmări schimbarea în general (de exemplu, schimbarea partenerului, schimbarea locului de muncă, etc.). Odată cu scăderea intensității emoționale dintr-o situație, plictiseala împinge motivația și atenția să descopere alte obiective mai interesante care îi pot produce stări emoționale pozitive. Astfel, când individul este plictisit, obiectivul acțiuni viitoare trebuie să fie diferit de cel anterior (care a avut ca rezultat plictiseala). Altfel spus, indiferent că vorbim despre dezvoltarea personală, despre dezvoltarea relației de cuplu sau despre dezvoltarea profesională, plictiseala este starea emoțională care indică individului că NU este pe drumul cel bun în ceea ce privește satisfacerea nevoilor fundamentale, împlinirea dorințelor profunde sau atingerea obiectivelor importante. Totodată, ea este catalizatorul care împinge către acțiune. Ceva trebuie schimbat, modificat sau ajustat, ori la nivelul individului, ori la nivelul mediului, astfel încât să existe o evoluție conformă cu nevoile, dorințele sau obiectivele individului.

Dacă individul este plictisit și inactiv pentru o perioadă mai lungă de timp, adică nu încearcă să iasă din această stare prin căutarea unor alternative care implică manifestarea unor comportamente concrete, poate fi vorba despre experimentarea plictiselii ca stare emoțională ”negativă”, dezadaptativă. În această situație plictiseala este de fapt un blocaj. Individul este blocat, și se plictisește, deoarece: 1. percepe că nu-și poate atinge obiectivele și se gândește că nu posedă abilitățile/competențele necesare; 2. se teme că nu poate face față disconfortului emoțional produs de acțiunile necesare îndeplinirii obiectivelor; 3. obiectivele sunt rigide, nu există flexibilitatea identificării unor pași intermediari în îndeplinirea obiectivelor sau chiar modificarea acestora. Robert Musil descrie interesant acest tip de blocaj în cartea ”Omul fără însușiri”: ”…când ai formulat multă vreme o cerință imperativă fără să se întâmple ceva, mintea intră într-o stare de amorțeală, tot așa cum brațul când ține multă vreme ceva în strânsoarea sa, iar gândurile noastre pot tot atât de puțin să stea neclintite precum soldații vara la paradă; dacă sunt nevoiți să rămână în poziție de drepți timp îndelungat, cad pur și simplu în nesimțire.”

De obicei, emoția și/sau starea emoțională ce se ascunde în spatele plictiselii este frica și/sau anxietatea. Pentru modul în care individul se percepe pe sine, plictiseala este mult mai tolerabilă decât frica, anxietatea sau senzația de tensiune. Dar sentimentul uman de împlinire se fundamentează pe continua înclinație spre provocare, spre cunoaștere continuă și spre depășirea limitelor prin intermediul experințelor noi care îmbogățesc existența individului și care-l determină să iasă din zona lui de confort. Din nefericire, mulți percep ieșirea din zona de confort ca fiind o situație periculoasă asupra căreia nu au control. În această situație ambiguitatea, impredictibilul și incertitudinea activează centrii responsabili cu detectarea pericolului din creier. De exemplu, pentru un individ poate fi mai confortabil, din punct de vedere emoțional, să-și ”inducă” plictiseala într-un context social (de exemplu, o ieșire în oraș cu persoane străine) decât să fie el însuși și astfel să vină în contact cu teama de a nu fi acceptat de ceilalți sau cu frica de a eșua în ”exercițiul” integrării. Într-o relație intimă, teama de a nu fi abandonat sau de a fi sufocat de partener, scoate în evidență plictiseala, care presupune în plan comportamental lipsa de implicare. Lipsa de implicare reprezintă calea sigură către o relație plictisitoare. În plan profesional, teama de a fi criticat de colegi sau șefi, determină individul să activeze sub nivelul său de pricepere, ceea ce ulterior conduce către plictiseală pentru că, din punct de vedere profesional stagnează, iar acțiunile sale repetitive și lipsite de provocare nu mai sunt percepute ca fiind recompensatoare. Adesea, în spatele plictiselii se găsește un concept de sine negativ. Dacă individul, din cauza emoției de frică, nu se implică în activități recompensatoare, nu se va se percepe pe sine ca fiind o persoană competentă și adaptată. Pe acest fond, crește riscul de a experimenta stări anxioase și depresive.

În cartea ”Flux”, Mihaly Csíkszentmihályi afirmă că psihologia fericirii, vorbește despre starea de flux ca fiind starea de autoactualizare cu ajutorul căreia individul poate să-și extindă conceptul de ”cine este” și ”ce poate face în lume”, depășind starea de plictiseală. Totodată, Csíkszentmihályi menționează că pentru a atinge starea de flux, care este opusul plictiselii, sunt necesare trei condiții (Csíkszentmihályi, 2008):

• individul trebuie să fie implicat într-o activitate care are o structură și obiective clare. De aceea activitățile concrete de tipul sporturilor, jocurilor de societate, grădinăritului, meșteșugăritului sunt mult recompensatoare decât activitățile pasive, de tipul privitului la televizor sau ”navigatului” prin social media.
• trebuie să existe un echilibru între felul în care individul percepe provocarea și felul în care își percepe propria pricepere sau propriile abilități și competențe de a duce la bun sfârșit acea provocare. Dacă provocarea depășește priceperea, individul va resimți teamă sau plictiseală combinată cu teamă. Dacă provocarea este sub pricepere, cu siguranță individul se va plictisi.
• individul are nevoie să primească feedback clar cu privire la propria performanță, fapt care-i va permite să-și regleze acțiunile, astfel încât să poată urca sau coborî nivelul provocării pentru a fi în echilibru cu nivelul priceperii, menținându-se astfel în starea de flux. De cele mai multe ori, atât în plan personal cât și în plan profesional, feedback-ul extern lipsește, iar individul nu-și poate aprecia în mod obiectiv performanța. Sau atunci când există, feedback-ul extern are o tentă negativă deoarece este focusat doar pe aceste aspecte și este ”oferit” într-un mod ”acid”: ”Nu ești bun de nimic! Mai încearcă o dată!”; ”Dacă mă iubește știe ce să facă!”; ”Raportul asta e un dezastru!”, etc. Astfel de feedback-uri îl determină pe individ să nu mai încerce, să evite și într-un final …să se plictisească.

În loc de concluzie, după ce depășiți plictiseala generată de citirea acestui articol, ar fi interesant să descoperiți ce funcție are plictiseala în viața dumneavoastră… Este o stare emoțională adaptativă sau dezadaptativă? Este un „paravan” pentru o nevoie sau dorință frustrată? Ce descoperiri ați făcut cu ajutorul plictiselii?

 

Bibliografie

• Bench, S. W., & Lench, H. C. (2013). On the Function of Boredom. Behavioral Sciences, 3(3). Retrieved from https://doi.org/10.3390/bs3030459
• Csíkszentmihályi, M. (2008). Flux: psihologia fericirii. București: Editura Humanitas.
• Lewis, M., Haviland-Jones, J.M., Feldman Barrett, L. (2008). Handbook of emotions (3^rd ed.). New York: The Guilford Press.
• Marc, D.L., Granic, I. (2000). Emotion, development, and self-organization: dynamic systems approaches to emotional development. Cambridge, UK: Cambridge University Press.
• Musil, R. (2018). Omul fără însușiri. București: Humanitas.