Majoritatea copiilor cu vârste între doi și șase ani au crize de furie de diferite intensități. Acestea reprezintă o etapă normală în dezvoltarea lor deoarece în această perioadă copiii își exersează, pe de o parte, abilitățile de reglare emoțională, iar pe de altă parte își percep propriul ”Eu” ca pe o entitate separată de cea a adulților. Iar acest ”Eu” posedă dorințe individuale și are nevoie să ”testeze” limitele sociale ale acestor dorințe.
Din punct de vedere neuronal crizele de furie apar deoarece partea prefrontală a creierului copiilor nu este suficient dezvoltată astfel încât să poată acționa ca o ”frână/motivație” eficientă în a controla creierul emoțional și impulsiv. Astfel, copiii au nevoie să fie ajutați de către părinți ca să se poată liniști. Este ca un exercițiu pe care copiii îl fac la început împreună cu părinții, urmând ca odată cu înaintarea în vârstă să fie tot mai autonomi în procesul de reglare emoțională.
Unele crize de furie pot fi împiedicate cu puțină anticipare și istețime, în timp ce altele sunt imposibil de evitat. Este important ca părinții să facă deosebirea între cele două tipuri de criză; una fiind generată de incapacitatea copilului de a face ceva din pricina stadiului de dezvoltare în care se află, iar cealaltă fiind o luptă pentru a obține ceva. Trebuie ca părinții să aibă în vedere că atunci când cei mici sunt obosiți, le e foame, trec de la o activitate la alta sau sunt suprasolicitați, pot deveni frustrați sau agitați și pot ceda nervos (primul tip de criză) deoarece nu au dezvoltată ”frâna/motivația” cortexului prefrontal pentru a putea trece ușor peste astfel de situații frustrante. Al doilea tip apare atunci când copilul încearcă să-l determine pe părinte să-i facă pe plac, și pentru asta recurge la țipete, bătăi din picior, comportamente agresive etc.
Deoarece crizele de furie îi pot face atât de părinți, cât și pe copii să fie cuprinși de furie, stânjeneală și confuzie, este important ca părinții să știe cum să reacționeze:
- Abordarea crizei de furie a copilului se face în funcție de temperamentul lui. Strategiile care funcționează în cazul unui copil pot chiar înrăutăți criza în cazul altuia;
- În momentele de criză copilul este prins într-un conflict lăuntric între nevoia de dependență și impulsul de independență, de aceea este important ca părinții să se pună la curent cu abilitățile adecvate vârstei. De exemplu, preșcolarii au intervale scurte de atenție și sunt, prin natura lor, orientați spre propriile nevoi și stăpâniți de impulsuri;
- Deosebit de importantă este acceptarea copilului așa cum este și setarea unor așteptări realiste. Dacă copilul are un temperament foarte activ, exaltat și impulsiv, atunci cumpărăturile de lungă durată, restaurantele și cinematografele poate nu sunt cea mai potrivită alegere în această etapă de vârstă;
- Ajută foarte mult ca părinții să-și dea seama care sunt situațiile în care copilul face crize de furie. Ei pot observa anumite tipare, astfel încât să le poată împiedica prin evitarea anumitor contexte;
- Părinții pot împiedica aparația multor crize de furie dacă le spun copiilor din timp ceea ce așteaptă de la ei din punct de vedere comportamental;
- Părinții trebuie să fie pregătiți cu soluții care să-i ajute să-și păstreze calmul. Dacă părinții reușesc să rămână calmi, copilul va vedea că nu se prăbușește lumea dacă își iese el din fire;
- Stabilirea unui contact vizual și fizic sunt fundamentale în momentele de criză. Părinții se pot așeza pe podea (de preferat sub nivelul ochilor copiilor pentru a le transmite că nu reprezintă o amenințare) și le pot șopti vorbe blânde, până când aceștia se simt mai bine: ”Mami e cu tine…Tati este aici…”. O mângâiere pe spate sau o mână pe umăr pot face minuni în astfel de situații;
- Este foarte important ca părinții să valideze emoția copiilor prin numirea ei: ”Dragule, înțeleg că ești furios, supărat…înțeleg că-ți dorești jucăria aia foarte mult…” Validarea emoțională nu implică faptul că părinții sunt acord cu comportamentele copilului sau că acesta din urmă va obține ceea ce-și dorește. Validarea și înțelegerea perspectivei copilului îl ajută să se liniștească deoarece exeperiența lui emoțională este împărtășită cu altă minte (cea a părintelui);
- Deoarece pentru unii copii poate fi înspăimântător să rămână singuri când sunt copleșiți de emoții puternice, soluția ar fi ca părinții să rămână în apropiere chiar dacă nu interacționează în mod direct cu copilul;
- Uneori copilul poate fi lăsat să plângă până se liniștește, dacă acest lucru se potrivește personalității și temperamentului său;
- Redirecționarea tensiunii copilului poate fi utilă în anumite situații și în funcție de personalitatea și temperamentul copilului. De exemplu, părinții îi pot sugera copilului să sară sau să alerge pentru a facilita eliberarea acestei tensiuni;
- Uneori poate funcționa umorul combinat cu puțină ”psihologie inversă”: ”Dragule, poți face orice, dar n-ai voie să zâmbești. Nu uita, nu ai voie să zâmbești…Cred că vâd un zâmbet mic…Da, da, văd bine”;
- Părinții pot duce copilul într-un loc în care acesta se simte confortabil și în siguranță, dacă acest loc există în „cultura familiei”(un fotoliu, zona cu povești etc);
- Orice progres al copilului în ceea ce privește capacitatea de a ”se ține în frâu” trebuie să primească atenție pozitivă (prin simpla conștientizare și numire a comportamentului concret pe care copilul l-a făcut pentru a se liniști, prin laudă etc).
Crizele de furie nu sunt distractive, însă soluția este ca părinții să rămână pe poziție și să nu facă ei înșiși o criză de furie, dându-i copilului timp să se liniștească și să se regleze emoțional.