Ce faci când copilul tău te ”amenință” că va dărâma tot raftul cu jucării din magazin  dacă nu îi cumperi mașinuța din metal, sau când te întrerupe de fiecare dată când vorbești cu cineva, fără să se scuze și fără să aștepte ca tu să termini conversația, sau când încearcă să controleze modul în care iei decizii în cadrul familiei? După ce ai trecut de momentul ”O să dau milităria jos din pod!” și ai respirat adânc (și abdominal) timp de câteva momente, trebuie să te gândești cum ai putea seta anumite… limite.

Adesea, adulții discută despre setarea anumitor limite în relaționarea cu adolescenții/copii, însă ce presupune asta în mod concret este mai puțin cunoscut. Cel mai ușor ar fi să îți imaginezi limitele ca fiind o linie pe care trebuie să o trasezi în jurul tău, ca părinte, astfel încât să știi unde se termină capacitatea ta de a influența/controla și unde începe capacitatea copilului tău de a se manifesta autonom. Totodată, limitele nu sunt numai despre „conflict”, ci despre modul în care trebuie să ne definim ca persoane în diferitele contexte sociale.

Copiii manifestă deseori tendința de a testa limitele părinților și de a depăși această linie (”de a-i provoca”), în primul rând pentru că este conform datului lor biologic (sunt mai energici și mai activi decât adulții) și, în al doilea rând pentru că formarea identității/personalității lor se face (printre multe alte procese) și prin contradicție și conflict cu cei din jur, sau prin exersarea unor abilități sociale noi, cum ar puterea socială. Cu alte cuvinte, copiii sunt ”programați genetic” să provoace limitele adultului pentru că acest lucru reprezintă o parte semnificativă a procesului lor natural de formare ca persoane autonome și funcționale. Din această cauză este important să privești aceste provocări cu răbdare, înțelegere și blândețe, însă fără a renunța în a pune limite ferme vis-a-vis de modul în care copilul se exprimă comportamental.

Încălcarea limitelor poate fi directă, prin manifestarea unor comportamente explicite (de exemplu, criză de furie, amenințare, lovit, țipat, distrus bunuri, etc.), dar poate ”îmbrăca” și forme mai indirecte (comportamente pasiv-agresive: ”Spun ca tine, dar fac ca mine”). În momentele în care limitele sunt încălcate, ca adult, poți experimenta anxietate, furie, rușine, neputință, sau poți avea impresia că ceva nu este în regulă cu tine sau cu copilul. Când experimentezi acest gen de emoții, există riscul să acționezi în moduri care nu ajută copilul să-și dezvolte potențialul personalității. Atenție, este perfect normal să ai astfel de stări emoționale în relația cu copilul tău, important este să acționezi calm și cu blândețe. Și, uneori, chiar să-ți iei câteva momente de time-out dacă asta te ajută să te calmezi. Când agresivitatea (verbală sau fizică) îți scăpată de sub control, limitele pe care dorești să le stabilești devin confuze pentru că nu mai ești modelul care-i oglindește copilului emoția într-un mod calm și la o intensitate mai scăzută care să-i permită acestuia reflecția cognitivă, atât de necesară identificării unei soluții pozitive și constructive care să ajute la depășirea dificultății întâmpinate. Disconfortul tău emoțional resimțit în situațiile tensionate, precum și teama că cel mic nu se va descurca singur te pot determina să intervii și să preiei controlul chiar și atunci când nu este nevoie. În acest mod privezi copilul de lecții importante despre ceea ce presupune adaptarea la situații și contexte noi (negocierea notei cu profesorul, cearta cu un prieten, depășirea momentelor de dezamăgire). Retragerea, evitarea oferirii ajutorului și a suportului nu reprezintă nici ele soluții fiabile, deoarece aceste lucruri sunt principalele componente ale misiunii de părinte. Copiii au nevoie să fie lăsați să-și ducă singuri propriile ”războaie” atunci când este posibil și adecvat, adică există șanse reale să iasă ceva bun din experiența respectivă – o lecție învățată sau o abilitate exersată. Această atitudine reprezintă modul indirect al părintelui de a-i arăta copilului că îl observă, că îi cunoaște limitele și că îi respectă manifestările în exterior ale personalității.

Există forme subtile prin care limitele dintre părinte și copil pot fi depășite. În general aceasta este ”specialitatea” adulților. De exemplu, atunci când îi împărtășești copilului detalii intime din  viața ta sau când îl tratezi ca pe un prieten, nu ca pe un copil. Sau când trăiești vicariant și prin intermediul copilului  încerci să-ți împlinești anumite nevoi, dorințe sau vise (de exemplu, performanță în diferite domenii – sport, învățătură – în detrimentul activităților specifice vârstei). În astfel de situații, adultul trebuie să răspundă conform principiilor și valorilor sale personale și parentale, și nu în funcție de impulsul momentului sau în funcție de neîmplinirile personale.

 

Cum poți stabili limite eficiente care susțin dezvoltarea copilului?

1. Stabilește-ți clar propriile limite. Ca părinte trebuie să știi care sunt valorile și principiile după care te ghidezi în viață. Copilul trebuie să te observe cum practici aceste principii și valori prin intermediul unor comportamente concrete. De exemplu, dacă una din valorile tale este grija față de celălalt, trebuie să vorbești despre asta și trebuie să o practici în mod voluntar (luat în brațe; zâmbit; aprecierea celuilalt)

Atenție la rigiditate! Valorile impuse cu forța se pot transforma în mecanisme de control și pedeapsă.

 

1. Fă-ți cunoscute așteptările și acționează consecvent de fiecare dată când copilul depășește limita. Elaborează o listă de așteptări pe care le ai în relația cu copilul și discută deschis despre aceasta. Rațiunea listei nu este de a avea un „ham” cu ajutorul căruia să-ți poți controla mai ușor copilul, ci de a-ți oferi sprijin în ceea ce privește definirea propriilor tale limite. Dacă unul dintre principiile tale este respectul, iar copilul este nepoliticos în mod regulat (jignește, de exemplu), discută cu el despre acest gen de comportament precum și despre consecințele la care să se aștepte ori de câte ori comportamentul se repetă (ceilalți vor refuza să se joace sau să dicute cu el). În acest fel îți responsabilizezi copilul și îi oferi posibilitatea să aleagă.

Atenție la așteptări! Numărul mare de așteptări poate fi experimentat de copil ca o cușcă din care abia așteaptă să fugă.

 

1. Observă-ți propriile reacții și comportamente. Când copilul depășește limitele și se comportă într-un mod neadecvat (de exemplu, crize de furie prin intermediul cărora încearcă să obțină ceva), gândește-te cum ai putea să-i comunici mai clar care sunt așteptările tale de la el în acel moment. Încearcă să acționezi ferm, dar calm. La început va fi dificil să-ți monitorizezi atitudinea, reacțiile și comportamentul într-un mod onest și obiectiv, dar practica va dovedi că nu este foarte greu. Totodată, atitudinea calmă te va ajuta să găsești resursele interne necesare pentru rezolvarea eficientă a provocărilor comportamentale apărute în cadrul relației cu copilul.

Atenție la fermitate! Fermitatea NU presupune agresivitate. Dacă ești furios în momentele în care încerci să-ți disciplinezi copilul, există o probabilitate crescută să îl abuzezi emoțional. Ia o pauză (aprox. 20 de minute) și schimbă strategia.

 

1. Ajută-ți copilul să conștientizeze impactul încălcării limitelor. Dacă tu îți recunoști propriile greșeli în ceea ce privește încălcarea limitelor și îți ceri scuze, tot așa trebuie să procedezi și cu copilul tău – ajută-l să conștientizeze când încalcă limitele cuiva și responsabilizează-l în legătură cu posibilele consecințe (scuze, repararea daunelor, etc). Să presupunem că îi promiți copilului că veți merge împreună în parc după ce își aranjează jucăriile. Trec zece minute și observi că, nu numai că nu și-a strâns jucăriile, dar a început să se joace la calculator. Dacă ești consecvent și nu-l vei duce în parc, copilul va experimenta consecința logică și va înțelege că ești o persoană care se ține de cuvânt și care nu ezită să fie ferm sau să pună o limită când cuvântul dat nu este respectat. Într-un final, copilul va înțelege care-i sunt limitele și va învăța să-i respecte pe cei din jurul său.

Atenție la consecvență! Lipsa de consecvență a părinților reprezintă principala cauză a faptului că metodele de disciplinare pozitivă nu funcționează.

Definirea propriilor limite și a valorilor/principiilor îți vor ghida interacțiunile cu copilul și îți vor oferi un cadru mental astfel încât să nu mai reacționezi în funcție de emoțiile experimentate într-un moment de criză. Totodată, te vor ajuta să acționezi în funcție de nevoile de dezvoltare ale copilului și nu în funcție de vulnerabilitățile tale emoționale.