Numeroase cercetări și studii prezintă și dovedesc importanța unei relații pozitive între copil și părinte în primii ani de viață, mai ales din perspectiva dezvoltării lui emoționale și sociale. O relație de atașament care nu satisface nevoile bazale (emoționale și fizice) ale copilului și nu întrunește un minimum de potrivire/afinitate între părinte și copil poate fi considerată un factor de risc major pentru dezvoltare.

Realizând o sumarizare a acestora, principalele dimensiuni ce stau la baza unei relații de atașament pozitive în primii ani de viață sunt: 1. a cunoaște; 2. a fi cu el și a interacționa cu el; 3. a evita separarea ; 4. a proteja; 5. a identifica și gratifica nevoile.

• Dimensiunea de ”a cunoaște” se referă la curiozitatea manifestată de părinte în legătură cu copilul. Modalitățile de manifestare ale acestei dispoziții sunt diverse, însă cea mai evidentă dintre toate este atitudinea de căutare de informații în legătură cu copilul, cum ar fi cele ce vizează dezvoltarea sa fizică și emoțională. Sunt infomații pe care părintele le poate căuta în cărțile de specialitate, în cadrul discuțiilor cu prietenii sau chiar în cadrul ședințelor cu specilialiștii (medic pediatru, psihiatru, psiholog, etc). Nimeni nu știe mai bine decât părintele cum să-și crească copilul deoarece el îl cunoaște cel mai bine, însă pentru a evita „reinventarea roții” și pentru a putea preveni multe dificultăți ulterioare, puțină ”documentare” despre particularitățile fizice și psihice ale fiecărei etape de vârstă ar fi binevenită. Totodată, această dispoziție de ”a cunoaște” este orientată și către copilul în sine, ca un soi de curiozitate în ceea ce privește persoana acestuia și modul în care aceasta se dezvoltă. Este vorba despre acea admirație de lângă pătuțul copilului care poate dura de la câteva minute până la ore întregi.
• Dimensiunea de ”a fi cu el” reprezintă dorința de a interacționa cu copilul și obținerea unui anumit grad de satisfacție odată cu punerea în joc a comportamentelor ce exprimă această dorință. Discuțiile, îmbrățișatul, hârjoneala reprezintă o garanție a faptului că mama este prezentă în relație. Deoarece în primii 3 ani se dezvoltă aproximativ 80% din reprezentările pe care copilul le va avea despre sine, despre ceilalți și despre viitor, este foarte important ca el să exprimenteze disponibilitatea fizică și emoțională a persoanelor de atașament. Datorită disponibilității emoționale și fizice a persoanelor de atașament copilul va trage următoarele concluzii: sunt vrednic de iubit; ceilalți sunt de încredere; poți avea o perspectivă optimistă asupra viitorului.
• Dimensiunea de ”a evita separarea” poate exista atât în plan real cât și fantasmă. Ea presupune evitarea sentimentului de tristețe care apare în mod normal după separare sau pierdere. Intensitatea sentimentului de tristețe este direct proporțională cu intensitatea și calitatea relației de atașament. Evitarea separării este o dimensiune care în primele luni de la naștere este mult mai evidentă la pesoana adultă de atașament decât la copil. Acest lucru se datorează faptului că din punct de vedere cognitiv copilul nu are dezvoltată capacitatea de reprezentare mentală a chipurilor umane. Această abilitate cognitivă care ajută pe copil să-și amintească chipurile părinților este complet dezvoltată la vârsta de 8 luni. Până la vârsta de 6 luni aproape oricine se poate ocupa de îngrijirea copilului, dacă-i cunoaște micile ”butonașe” (de exemplu, preferințe în ceea ce privește atingerea, socializarea, tonul vocii, etc.). Însă, atenție, până la vârsta de 8 luni orice formă de separare care depășește capacitatea de reziliență a copilului poate fi traumatizantă doarece separarea este interpretată de copil ca pe o pierdere definitivă.
• Dimensiunea de ”a proteja” copilul de experiențele care i-ar putea produce suferință emoțională sau l-ar răni fizic. Este vorba despre comportamentul mamei care încetează să mai manifeste anumite comportamente care l-ar putea afecta de copil. De exemplu, să consume produse și substanțe care ar influența calitatea laptelui matern, să evite anumite contexte sociale (cum ar fi concertele) care ar putea fi nocive pentru copil atât fizic, cât și emoțional sau să se implice în activități care ar presupune părăsirea confortului și a familiarității casei. Acest lucru este fundamentat pe conștientizarea părintelui în ceea ce privește dependența copilului față de el, dar și pe faptul că orice acțiune neadaptată particularităților de dezvoltare ale copilului îl poate afecta pe copil direct, printr-o substimulare sau suprastimulare, sau indirect, prin nivelul crescut de stres resimțit de adult.
• Dimensiunea de ”a identifica și gratifica nevoile” Este vorba despre acea atitudine altruistă în care gratificarea nevoilor copilului are prioritate în fața propriilor nevoi ale adultului. Persoana de atașament acordă mult timp identificării, dar și imaginării eventualelor nevoi ale copilului pentru ca mai apoi să i le satisfacă într-un mod adecvat. De foarte multe procesele de identificare și satisfacere a nevoilor copilului se desfășoară prin intermediul metodei încercare-eroare-încercare-rezultat pozitiv și e firesc să fie așa atât timp cât abilitățile de comunicare ale copilului sunt reduse. Importante aici sunt capacitatea figurii de atașament de a face față frustrării, de a rezista în fața incertitudinii și de a putea tolera, din punct de vedere emoțional, disconfortul emoțional al copilului. Prin multe încercări părintele devine din ce în ce mai bun în a identifica și gratifica nevoile copilului.

În final, trebuie avut în vedere faptul că nu există rețete de relaționare, după cum nu există două persoane la fel, iar relația de atașament dintre copil și părinte se construiește prin intermediul feedback-ului continuu și prin intermediul procesului deschis de ”încercare-eroare”.