Este imposibil să nu fi auzit măcar odată din partea unui copil expresia ”Te urăsc!”. Auzul acestor cuvinte ne poate tulbura, dar nu trebuie să uităm că cel mic se poate afla încă în stadiul în care se chinuie să se exprime pe sine, să-și controleze impulsul și să facă față frustrării de moment. Chiar dacă este ceva supărător pentru noi și chiar dacă ne trec prin minte tot felul de scenarii (”Oare, cum ar fi fost viața noastră fără acest copil care ne urăște!?!”), trebuie să conștientizăm că acest atac verbal prezintă deja un anumit grad de control. Cum așa? Păi, se pare că a depășit lovitul, datul cu piciorul, scuipatul și alte comportamente de acest gen. Prin această reacție copilul ne transmite că ceva anume l-a deranjat, probabil ceva ce am făcut sau, și mai probabil, ceva ce nu l-am lăsat să facă. În acest context, este importnat să înțelegem că așa cum noi avem datoria să îi oferim siguranță emoțională și consecvență în respectarea unor limite clare, datoria copilului este să ne testeze în toate modurile posibile. De ce se întâmplă asta? Deoarece, face parte din procesul de dezvoltare al copilului și deoarece creierul lui încă nu posedă în totalitate capacitate de integrare (conștientizare, reglare, soluționare) a experiențelor frustrante și ca atare are nevoie de ghidajul adultului să poată face aceste lucruri. Cu alte cuvinte, ”Te urăsc!” trebuie să fie un nou prilej de a învăța copilul  că, deși este normal să fie furios, comportamentul prin care își manifestă această furie nu va fi tolerat.

Deci, ce putem face în clipa în care copilul ”aruncă” pe terenul dezvoltării sale vechiul ”Te urăsc!”:

• În primul rând trebuie să ne abținem să mușcăm această momeală fiind în vâltoarea emoțională a momentului. Pentru a evita o posibilă luptă pentru putere putem răspunde calm, cu vorbe neutre: ”Aa!”, ”Aoleu!” sau ”Vai!”. Cu alte cuvinte, tragem de timp ca la fotbal.
• Primele dăți, când copilul manifestă acest comportament, putem încerca să-l ignorăm. Este posibil ca după 3-4 repetări să înțeleagă mesajul indirect că astfel de cuvinte nu au efect asupra noastră și nu va obține atenția dorită.
• Putem să schimbăm subiectul și să redirecționăm atenția copilului. ”Te urăsc, nu vreau să merg cu tine!”, ”Ai văzut ghioceii care au apărut în grădină? Nu-i așa că sunt drăguți? Care îți place cel mai mult?”.
• Înțelegerea și validarea emoțională sunt importante dacă primele metode nu au dat rezultat. Astfel, după ce am pus în cuvinte ceea ce simte copilul, am putea discuta despre ceea ce credem că îl determină să vorbească urât. Copilul nu-și va schimba emoțiile doar pentru că îi spunem noi că nu e frumos să vorbească în acest mod. Dacă îi permitem să spună motivul pentru care este furios, copilul va reuși să facă legătura dintre emoție și situația care a generat emoția. Mai mult decât atât, faptul că vorbește despre ceea ce s-a întâmplat, eliberează copilul de tensiunea emoțională acumulată.
• După linișterea apelor, îi spunem copilului care este limbajul admisibil și îl învățăm moduri alternative de exprimare a furie. Din nefericire mulți dintre noi ne împotolim în această etapă deoarece uităm să implementăm, să exersăm, să modelăm și să recompensăm comportamentele alternative: ”Hai să ne gândim cum altcumva ți-ai putea exprima furia atunci când ești supărat pe mine? Mama, sunt mega-ultra furioasă pe tine, este ok pentru tine? Vrei să încercăm?”
• Asigurăm copilul că îl iubim chiar dacă el ne urăște. Este ca și cum am lăsa focul fără oxigen. ”Mihai, îmi pare rău că simți asta… Ești important pentru mine și te iubesc, dar tot nu îți dau telefonul.„
• Dacă copilul insistă și continuă să ne spună că ne urăște trebuie să rămânem pe poziții. Nu e ușor deloc mai ales când avem o zi mai ”proastă”.
• Uneori poate fi de folos să evităm conflictualul ”Nu!” și să structurăm propoziții care încep cu ”Da…”, ” Așteaptă…” etc. De exemplu, Ioana își dorește să meargă afară, tocmai când terminăm de pus masa. În loc să spunem ”Nu! Nu vezi că am pus masa?!”, putem spune ”Da, Ioana, poți să mergi afară imediat ce terminăm de mâncat.”
• Deoarece copiii au o memorie extraordinară, ei pot repeta la nesfârșit ”strategiile” nepotrivite prin care să ne atragă atenția. Orice tip de relaționale și atenție este mai bună decât singurătatea, neglijarea și indiferența. Astfel, copilul se poate mulțumi chiar și cu atenție negativă (țipete, ton ridicat, critici, amenințări, ”Te urăsc!” etc) dacă asta e tot ce pot primi de la noi, mai ales când avem o zi ”proastă”. De aceea este important să găsim metodele și tehnicile care să ne ajute să ieșim din ”stările proaste”: tehnici de relaxare, meditație, mișcare, reducerea surselor de stres, vorbit cu partenerul, vorbit cu un prieten sau un specialist etc.
• Trebuie să fim conștienți de faptul că atunci când îi răspundem copilului cu țipete, amenințări sau jigniri, chiar dacă suntem convinși că le merită, nu facem altceva decât să inițiem o luptă pentru putere.
• Trebuie să fim atenți la factorii care declanșează izbucnirile de furie. Uneori copilul poate fi obosit, suprasolicitat sau flămând și nu neaparat furios pe noi. În astfel de situații un ”pui de somn”, o gustare sau o pauză pot face minuni.
• Pentru dezvoltarea empatiei (după trecerea furtunii emoționale) putem întreba copilul cum s-ar simți dacă cineva i-ar spune că-l urăște și i-am putea atrage atenția că ceilalți s-ar putea să nu se mai joace cu el dacă le vorbește urât.
• Nu în ultimul rând trebuie să fim atenți la propriile cuvinte pe care le rostim la mânie deoarece copiii ne vor copia metodele prin care ne descărcăm furia.

În concluzie, trebuie să înțelegem că cel mic nu ne urăște pe noi ci urăște limitele pe care i le punem. Iar copiii au nevoie de aceste limite deoarece așa învață controlul impulsului, reglarea emoțională și empatia.