De multe ori am fost întrebat de către părinți care ar fi principalele caracteristici ale unui învățător/profesor ”BUN”. Dacă nu mă pot pronunța în ceea ce privește abilitățile pedagogice (nefiind ”felia” mea de expertiză), în schimb pot avea o părerea vis-a-vis de principalele ”ingrediente” psihologice care-l pot face mai ”apetisant” pentru elevi, disciplina/ele predate inclusiv.

Astfel, primul ingredient al profesorului ideal ar trebui să fie pasiunea pentru ceea ce face. Cu alte cuvinte, profesorul să fie aproape cu totul absorbit de disciplina pe care o predă, dar și de pedagogie în general (arta de a-i învăța pe alții). Mai concret, să fie acel profesor de matematică care, atunci când este în metrou, rezolvă o problemă dificilă de matematică pe verso-ul abonamentului de călătorii deoarece nu a găsit altceva pe ce să scrie. Sau profesorul de literatură universală care se duce la toaletă cu o culegere de poezii de T.S. Elliot, deoarece a descoperit un sens nou într-o poezie și nu mai are răbdare. Sau, de ce nu, profesorul de istorie care atunci când vine la oră ca să predea marea revoluție franceză are pe cap o replică a pălăriei lui Napoleon, iar în buzunar o ghilotină în miniatură și un măr J. Nu vreau să fac referire la aspecte obsesive sau alte comportamente bizare, ci doar la nivelul pasiunii cu care acel profesor experimentează profesia, în general și disciplina predată, în special. Majorității copiilor din zilele noastre îi lipsește PASIUNEA pentru ceva anume. Și aici nu fac referire la ”pseudo-pasiunea” pentru telefon sau pentru jocurile video, ci la acea pasiune creatoare în care ei au un rol activ și nu un rol de consumator pasiv. Rolul de creator activ al pasiunii presupune efort, disciplină, organizare, studiu, uneori eșec, alteori satisfacții, setare de obiective. Copiii se nasc cu anumite predispoziții și preferințe vis-a-vis de anumite domenii de activitate, dar ele se pot manifesta și dezvolta doar dacă ”întâlnesc” un mediu prielnic. Cum ar fi arătat pasiunea lui Mozart pentru muzică dacă tatăl său nu ar fi fost un talentat violonist? Cum ar fi arătat pasiunea lui Egon Schiele pentru pictură dacă nu l-ar fi întâlnit pe profesorul Gustav Klimt, singurul care a crezut în talentul ucenicului? Ceea ce vreau să spun e că pasiunea este ”virală” și ea se transmite în două moduri: specific – ca preocupare și înclinație pentru ceva anume; nespecific – ca set de abilități și competențe generale (efort, setare de obiective, rezistență la frustrare, etc.) care ulterior pot fi direcționate către orice domeniu de activitate sau interes.

Al doilea ingredient este cel al capacității/abilității de a crea relații pozitive. Din nefericire acest  îngredient este ”influențat” într-o măsură mai mare decât cel anterior de mulți factori care nu sunt neapărat în controlul profesorului. De exemplu, capacitatea lui de a empatiza cu trăirile emoționale ale celuilalt, capacitatea de a se conecta emoțional sau capacitatea de a pune limite într-un mod asertiv, sunt doar câteva abilități socio-emoționale care se învață încă din copilăria mică în cadrul relațiilor familiale. Ca ființă umană capabilă de relații sociale, el este suma tuturor experiențelor sociale pe care le-a avut până în prezent. Aceste experiențe mai mult sau mai puțin fericite au creat anumite tipare care îl pot ajuta în relația cu elevii sau îl pot sabota. De exemplu, un profesor care a fost neglijat sever în copilărie poate întâmpina dificultăți în a se conecta emoțional la copiii din clasa lui. Lipsa acestei conectivități emoționale (copiii să se simtă ascultați, înțeleși, etc.) poate afecta negativ relația profesor-elev și, implicit, poate influența modul în care elevul se raportează la disciplina respectivă (ex. ”E nasoală pentru că profesorul ….”). În această ordine de idei profesorul trebuie să fie constant în contact cu sine, cu nevoile lui emoționale și cu propriile vulnerabilități. Fără o perspectivă reflexivă constantă asupra stărilor emoționale interne există riscul ca elevii să devină acel perete alb asupra căruia adultul își proiectează propriile frustrări și nemulțumiri.

Scriind aceste rânduri mi-am amintit de profesorul de geografie din școala generală…un domn înalt, trecut de 40 de ani care venea la ore îmbrăcat într-un halat bej, impecabil, dar care era mereu murdar de cretă colorată în jurul buzunarelor. Spre deosebire de alți profesori el își aducea singur materialele didactice de care avea nevoie: cretă, hartă, arătător, etc. Nu știu de ce, dar lucrul asta mă făcea să mă simt valorizat, important în ochii unui adult pe care mai apoi nu voiam să-l dezamăgesc. Când mă ”scotea la lecție” îmi spunea ”domnule” și până ajungeam în fața clasei eram deja înnobilat cu un compliment (”Te-ai tuns, îți stă bine!”, ”Ți-ai lustruit bine pantofii!”…). La început am avut impresia că mă ”ia la mișto”, însă când am observat că același lucru se întâmpla de fiecare dată când vreun coleg era scos la tablă, am concluzionat: ”Așa e el…!”. De fiecare dată când eram ascultat, începea cu o întrebare de nota 5. Sincer vorbind, acele întrebări le-ar fi știut și un copil de grupa mare de la grădiniță, însă sentimentul că eram valorizat pentru ceva diferit (ex. cămașă drăguță) și că ”ai asigurat 5-ul”, mă făcea să fiu mult mai sigur pe mine. Atât de sigur pe mine încât la întrebările de 8 sau 9, chiar dacă nu știam răspunsul, încercam să inventez răspunsuri. Însă niciodată nu ”s-a lăsat” păcălit de răspunsurile mele creative, după cum nu mi-a ”facilitat” niciodată drumul către ”furțișagul” copiatului la lucrări. Era unul dintre cei mai severi profesori din școală la acest aspect și orice tentativă era aspru pedepsită cu nota 2. Nici eu și nici colegii mei nu încercam acest lucru deoarece și la extemporale exista acea întrebare salvatoare pentru nota 5. Să mai adaug că la geografie aveam cele mai mari note și că era singura materie unde eșecul mă determina să învăț mai mult?!?

Ideea este că reușea să creeze un mediu bazat pe siguranță, respect și încredere. Un mediu în care performanța era încurajată, indiferent de nivelul de la care porneai, iar fiecare ”victorie” era celebrată cum se cuvine.

Al treilea îngredient face referire la abilitatea profesorului de a disciplina pozitiv și de a rezolva conflicte în mod eficient. Un profesor care este pasionat de ceea ce face și care știe să creeze relații individuale și de grup, dar care nu știe să soluționeze eficient conflictele dintre copii sau conflictele dintre el și copii, este profesor doar pe jumătate. De ce? În primul rând deoarece nu sesizează oportunitatea de învățare a situațiilor problematice, iar în al doilea rând deoarece lipsa unui răspuns adecvat și focusat pe soluționarea asertivă și diplomată, adesea implică o modelare defectuoasă pentru copii în ceea ce privește modul în care trebuie să se raporteze la conflicte și modul în care să le soluționeze. De exemplu, un profesor care ignoră bullying-ul, transmite agresorilor mesajul ca acest gen de agresiune poate continua, victimelor le întărește sentimentul de neputință, iar martorilor le susține atitudinea pasivă. Astfel mediul școlar devine unul toxic pentru toți copii pentru că nu le susține dezvoltarea emoțională armonioasă (copiii victime ale bullying-ului prezentând adesea simptomatologie din sfera depresiei și anxietății, iar copiii agresori manifestând adesea dificultăți de control a impulsului sau grade diferite ale tulburării de conduită), dezvoltarea abilităților sociale (promovarea unor valori sociale cum ar fi: curajul de a-l ajuta pe cel aflat la nevoie; toleranță față de cel deosebit; grijă față de cel de lângă tine etc.), dezvoltarea și exersarea competențelor de soluționare eficientă a conflictelor.

Alături de familie, școala este al doilea mediu ca importanță în cadrul căruia copilul se pregătește pentru viață. Dacă vom avea doar o perspectivă ”informațională” (numărul de cunoștințe dobândite) asupra fenomenului pedagogic, suntem pe un drum greșit, deoarece începând cu vârsta de 9-10 ani, în proporție de peste 50%, copiii se formează ca identitate și personalitate în funcție de contactele sociale pe care le au în afara familiei.